Anxietatea reprezintă una dintre cele mai răspândite probleme de sănătate mintală din perioada copilăriei și adolescenței, statisticile arătând că acest tip de tulburare afectează 20% din copiii și adolescenți într-un anumit moment al vieții.
Anxietatea este o problemă de sănătate obișnuită și comună care dacă nu este tratată în mod corespunzător poate să persiste și la vârsta adultă. Deoarece anxietatea în rândul adulților are numeroase tulburări comorbide (dependența de substanțe, depresia sau tentativele de suicid) este foarte important să identificăm factorii de risc care facilitează dezvoltarea acestei tulburări și să prevenim cronicizarea simptomatologiei.
Teoriile integrative (moderne) în conceptualizarea anxietății – frica și anxietatea sunt frecvente în viața copilului și a adolescentului. Fiecare copil a trăit cel puțin o experiență scurtă de anxietate față de care a reacționat prin evitare sau retragere din situație. Anxietatea se învață în familie. Studiile de specialitate arată că majoritatea copiilor cu anxietate au cel puțin un părinte cu probleme de anxietate. Copiii cu părinți anxioși prezintă un risc de 7 ori mai mare pentru a dezvolta o tulburare de anxietate, comparativ cu copiii ai căror părinți nu au tulburări de anxietate. Similar, fratele sau sora unui copil anxios prezintă un risc mult mai mare de a învăța anxietatea, comparativ cu ceilalți copii care nu au acest context zilnic de învățare.
Tulburările de anxietate din perioada copilăriei au consecințe negative, dificil de perceput imediat asupra stării de bine a copilului și asupra funcționării lui de zi cu zi. Una dintre cele mai evidente consecințe este limitarea exploatării noului ceea ce duce la o micșorare a zonei de confort a copilului și a familiei acestuia. Pentru a reduce starea de anxietate copilul sau adolescentul recurg la comportamente de evitare (retragere sau reasigurare) care conferă o stare de siguranță pe moment. Pe termenul lung însă, anxietatea devine din ce în ce mai intensă. Putem spune că anxietatea crește prin fiecare evitare.
Emoțiile centrale sunt de teamă, frică și neliniște (cunoscute în literatura de specialitate și ca emoții primare). Prin procesarea cognitivă a acestor emoții se formează ceea ce numim anxietate. Frica este o emoție normală care ne pregătește pentru a face față pericolului (este aceea emoție care de mii de ani a asigurat supraviețuirea speciei umane). Este un răspuns emoțional firesc care ne ține departe de pericole și care are funcția de a ne proteja.
Frica are un rol foarte important în viața noastră deoarece ne ajută să analizăm pericolul și să-l evităm. Problemele apar atunci când copiii și adolescenții simt frică atunci când nu există un motiv sau o amenințare reală. Această stare combinată de frică și îngrijorare se numește anxietate, unii practicieni numind-o și alarmă falsă.
Un model integrativ de conceptualizare a anxietății implică trei tipuri de elemente responsabile de mecanismul acestora: vulnerabilitatea biologică, vulnerabilitatea psihologică și contextele specifice de viață.
Taxonomia tulburărilor de anxietate:
Dacă ai trei sau mai multe dintre aceste simptome, sau dacă ai doar una sau două, dar timp de două săptămâni sau mai mult, e timpul să ceri ajutor. Vorbește în primul rând cu medicul de familie, s-ar putea să fie o cauză fizică, precum o lipsă de control a diabetului. Dacă nu ai grijă de tine, starea fizică poate determina simptome care seamăna cu depresia.
Principalele instrumente utilizate în evaluarea tulburărilor de anxietate sunt: interviuri structurate și semi-structurate (de exemplu K-SADS-PL), chestionare de autoevaluare pentru copii sau adolescenți (de exemplu SCARED versiunea pentru copii și adolescenți), proceduri de automonitorizare, instrumente de evaluare fiziologică și cognitivă, testele de evaluare comportamentală, strategii de evaluare funcțională, scale de evaluare pentru părinți și profesori, instrumentele de evaluare a familiei.
Tratamentul anxietății:
Expunerea ca tehnică comportamentală: strategie care implică confruntarea directă sau imaginară cu stimulul fobic/anxiogen. Diferitele variante de expunere implică modificări la nivelul intensității, a duratei și pot fi combinate cu tehnici de relaxare.
Exista doua variante majore de expunere:
Tehnici cognitiv-comportamentale: Expunerea și în această abordare deține un rol central dar este însoțită de multe alte tehnici (lauda, recompensa, sau alte strategii de întărire). Cele mai recente protocoale de intervenție conțin proceduri specifice care au ca obiective percepția asupra stimulului aversiv sau a pericolelor, proces adesea numit “restructurare cognitivă”. Acest proces implică într-o primă fază identificarea gândurilor negative și înlocuirea acestora cu gânduri sau interpretări alternative. Elementul esențial în restructurarea cognitivă este practica. Astfel, copilul învață că situațiile sau obiectele care îi provoacă frică nu de fiecare dată se manifestă la fel (îngrijorările nu de fiecare dată sunt adevărate). În aceste situații rolul adultului (părinte, profesor, consilier, medic, psiholog etc.) este să ghideze, să susțină și să încurajeze copilul pe întreaga durată a tratamentului. Este important ca adultul să comunice cu copilul imediat după expunere “Cum a fost?”, și să-l ajute să identifice succesul și să recunoască “sentimentul de siguranță”.
Modelarea: este o strategie de intervenție în care copilul observă o altă persoană (adult) care interacționează cu succes cu situația sau obiectul aversiv. Adultul poate să mângâie un câine și să-i prezinte copilului că animalul este blând și frica nu este justificată. Modelarea poate fi făcută cu ajutorul unui model real sau a unui model simbolic prin vizionarea unui film sau prezentarea unor poze. Modelarea adesea este urmată de tehnica de expunere.
© Copyright 2022 DepreHUB
Lasă un răspuns