Copilăria și tiparele anxietății

Anxietatea reprezintă una dintre cele mai răspândite probleme de sănătate mintală din perioada copilăriei și adolescenței, statisticile arătând că acest tip de tulburare afectează 20% din copiii și adolescenți într-un anumit moment al vieții.

Anxietatea este o problemă de sănătate obișnuită și comună care dacă nu este tratată în mod corespunzător poate să persiste și la vârsta adultă. Deoarece anxietatea în rândul adulților are numeroase tulburări comorbide (dependența de substanțe, depresia sau tentativele de suicid) este foarte important să identificăm factorii de risc care facilitează dezvoltarea acestei tulburări și să prevenim cronicizarea simptomatologiei.

Teoriile integrative (moderne) în conceptualizarea anxietății – frica și anxietatea sunt frecvente în viața copilului și a adolescentului. Fiecare copil a trăit cel puțin o experiență scurtă de anxietate față de care a reacționat prin evitare sau retragere din situație. Anxietatea se învață în familie. Studiile de specialitate arată că majoritatea copiilor cu anxietate au cel puțin un părinte cu probleme de anxietate. Copiii cu părinți anxioși prezintă un risc de 7 ori mai mare pentru a dezvolta o tulburare de anxietate, comparativ cu copiii ai căror părinți nu au tulburări de anxietate. Similar, fratele sau sora unui copil anxios prezintă un risc mult mai mare de a învăța anxietatea, comparativ cu ceilalți copii care nu au acest context zilnic de învățare.

Tulburările de anxietate din perioada copilăriei au consecințe negative, dificil de perceput imediat asupra stării de bine a copilului și asupra funcționării lui de zi cu zi. Una dintre cele mai evidente consecințe este limitarea exploatării noului ceea ce duce la o micșorare a zonei de confort a copilului și a familiei acestuia. Pentru a reduce starea de anxietate copilul sau adolescentul recurg la comportamente de evitare (retragere sau reasigurare) care conferă o stare de siguranță pe moment. Pe termenul lung însă, anxietatea devine din ce în ce mai intensă. Putem spune că anxietatea crește prin fiecare evitare.

Emoțiile centrale sunt de teamă, frică și neliniște (cunoscute în literatura de specialitate și ca emoții primare). Prin procesarea cognitivă a acestor emoții se formează ceea ce numim anxietate. Frica este o emoție normală care ne pregătește pentru a face față pericolului (este aceea emoție care de mii de ani a asigurat supraviețuirea speciei umane). Este un răspuns emoțional firesc care ne ține departe de pericole și care are funcția de a ne proteja.

Frica are un rol foarte important în viața noastră deoarece ne ajută să analizăm pericolul și să-l evităm. Problemele apar atunci când copiii și adolescenții simt frică atunci când nu există un motiv sau o amenințare reală. Această stare combinată de frică și îngrijorare se numește anxietate, unii practicieni numind-o și alarmă falsă.
Un model integrativ de conceptualizare a anxietății implică trei tipuri de elemente responsabile de mecanismul acestora: vulnerabilitatea biologică, vulnerabilitatea psihologică și contextele specifice de viață.

Taxonomia tulburărilor de anxietate:

• Anxietatea de separare (frica de a fi abandonat și frica de a dormi singur) – prevalența este de 3,5 – 12,9%, aceasta fiind cea mai frecventă tulburare de anxietate întâlnită în rândul copiilor. Este foarte comună în rândul preșcolarilor și al școlarilor mici, fiind caracterizată prin elemente repetitive, nerealiste și solicitante cu privire la frica de separare față de părinte sau persoana de referință. Anxietatea se manifestă cel mai frecvent pe timpul nopții sau în momentele în care copilul urmează să meargă la școală (grădiniță) sau să fie separat de părinte. În astfel de momente sunt frecvent refuzurile de a rămâne singur în cameră sau în locuință. Părinții adesea povestesc că sunt însoțiți de copil și la toaletă sau copiii foarte mici se agață efectiv de corpul părintelui. Copilul cu anxietate de separare refuză să doarmă singur și profită de orice situație pentru a dormi cu unul dintre părinți sau adulți. Adesea copiii au coșmaruri (vise intruzive) cu monștri sau pericole la care pot fi expuși ei sau familiile lor. Simptomele specifice anxietății de separare sunt: îngrijorările excesive, coșmaruri, simptome somatice (durerile de cap, stările de vomă, durerile abdominale) și comportamentele de evitare.
• Tulburarea de anxietate generalizată(îngrijorările excesive) – prevalența este de 2,9 – 12,4%. Copiii și adolescenții cu anxietate generalizată manifestă stări afective negative și tensiune în raport cu mai multe evenimente sau situații percepute ca fiind negative. Aceste stări sunt însoțite de reacții somatice și plângeri non-specifice despre disconfort în general. Copiii și adolescenții necesită încurajări repetitive cu privire la performanțele lor din trecut, prezent sau viitor. Cele mai frecvente simptome sunt: neliniștea și tensiunea, starea de oboseală, dificultățile de concentrare, iritabilitatea, tensiunea musculară, tulburările de somn.
• Anxietatea socială (refuzul școlar și mutismul selectiv) – prevalența este de 1,1 – 6,3%. Fobia socială este conceptualizată ca o teamă pronunțată și persistentă față de situații care implică interacțiune socială sau evaluare socială. Copiii cu elemente de anxietate socială manifestă o teamă persistentă față de interacțiunea cu persoanele străine, manifestând comportamente de plâns intens, crize sau blocaje. Anxietatea socială adesea este asociată cu atacuri de panică și puternice reacții somatice. Este mai frecventă în copilăria târzie și adolescență timpurie. Tabloul simptomatologic include: acuze somatice, elemente de depresie și gânduri de suicid, probleme de externalizare comportamentală, abandon școlar, consum de substanțe, mutism selectiv.
• Fobiile specifice (frica de animale, frica de dentist, frica de medici) – prevalența este de 3,4 – 9,2%. Copiii și adolescenții pot să resimtă stări puternice de anxietate față de o serie de obiecte, animale sau situații. Acest tip de anxietate pare să fie mai frecvent în rândul fetelor și poate să se manifeste în diferite perioade de vârstă.
• Tulburarea obsesiv-compulsivă – prevalența este de 0,8 – 4%. Ritualurile, gândirea magică și atingerile repetitive sunt manifestări considerate normale în perioada copilăriei, iar gândurile obsesive sunt parte a mecanismelor de socializare în adolescență. Obsesiile sunt gânduri recurente și intruzive care determină stări de disconfort și anxietate, fiind diferite de îngrijorările de zi cu zi. Compulsiile reprezintă comportamente sau acte mentale pe care copilul le efectuează pentru a reduce anxietatea. În timp simptomele tulburării obsesiv compulsive se pot schimba, de exemplu copilul poate începe încă din copilărie cu spălatul compulsiv, mai târziu se poate dezvolte un comportament compulsiv de verificare și spălatul în manieră compulsivă să înceteze. Principalele obsesii sau gânduri nedorite și deranjante care apar în minte și declanșează un grad mare de anxietate sunt: frica de contaminare, frica de a se răni pe el sau pe alții, frica de a răni pe alții în mod intenționat, obsesiile pentru simetrie și exactitate. Cele mai frecvente compulsii sunt: spălatul compulsiv, cumpulsia curățeniei, compulsii de verificare, numărarea sau atingerea, compulsii de ordonare și aranjare, nevoia de a spune sau a se confesa.
• Tulburarea de panică – prevalența este de 4,7%. Atacurile de panică reprezintă cel mai puțin recunoscut diagnostic în cadrul copiilor și al adolescenților. În rândul copiilor acestea sunt determinate de: îngrijorări, teroare (frică acută extremă), amenințări percepute despre viitor. Odată diagnosticată, aceasta poate fi redusă sau eliminată complet în 70-90% din cazuri.
• Tulburarea de stres post traumatic(PTSD) – prevalența este de 1 – 3%. Este o tulburare de anxietate care poate să apară în urma unei traume majore. Copiii și adolescenții cu PTSD pot avea o mulțime de simptome ce se pot încadra în trei categorii: retrăirea traumei, încercări de a evita orice poate reaminti evenimentul traumatic, anxietate excesivă. Riscul de a dezvolta PTSD este determinat de severitatea evenimentului traumatic. Simptomele specifice acestui tip de tulburare sunt: amintiri supărătoare despre traumă, coșmaruri despre traumă, evitarea amintirilor despre traumă, pierderea interesului pentru activitățile care înainte îi făceau plăcere copilului, detașarea și aplatizarea afectivă, dificultăți de somn, accese de furie, dificultăți de concentrare și hipervigilență.

Dacă ai trei sau mai multe dintre aceste simptome, sau dacă ai doar una sau două, dar timp de două săptămâni sau mai mult, e timpul să ceri ajutor. Vorbește în primul rând cu medicul de familie, s-ar putea să fie o cauză fizică, precum o lipsă de control a diabetului. Dacă nu ai grijă de tine, starea fizică poate determina simptome care seamăna cu depresia.

Principalele instrumente utilizate în evaluarea tulburărilor de anxietate sunt: interviuri structurate și semi-structurate (de exemplu K-SADS-PL), chestionare de autoevaluare pentru copii sau adolescenți (de exemplu SCARED versiunea pentru copii și adolescenți), proceduri de automonitorizare, instrumente de evaluare fiziologică și cognitivă, testele de evaluare comportamentală, strategii de evaluare funcțională, scale de evaluare pentru părinți și profesori, instrumentele de evaluare a familiei.

Tratamentul anxietății:

• Intervenția adresată direct copilului
• Intervențiile de grup și în grup
• Intervenția asupra părinților

Expunerea ca tehnică comportamentală: strategie care implică confruntarea directă sau imaginară cu stimulul fobic/anxiogen. Diferitele variante de expunere implică modificări la nivelul intensității, a duratei și pot fi combinate cu tehnici de relaxare.

Exista doua variante majore de expunere:

• Confruntarea directă sau in vivo (când copilul este prezent în relația cu obiectul sau situația care determina frică, de exemplu un câine, sau vorbitul în fața clasei)
• Confruntarea imaginară sau in vitro(specialistul descrie în detaliu obiectul sau situația iar copilul ascultă și își imaginează detaliile cât mai concret posibil)

Tehnici cognitiv-comportamentale: Expunerea și în această abordare deține un rol central dar este însoțită de multe alte tehnici (lauda, recompensa, sau alte strategii de întărire). Cele mai recente protocoale de intervenție conțin proceduri specifice care au ca obiective percepția asupra stimulului aversiv sau a pericolelor, proces adesea numit “restructurare cognitivă”. Acest proces implică într-o primă fază identificarea gândurilor negative și înlocuirea acestora cu gânduri sau interpretări alternative. Elementul esențial în restructurarea cognitivă este practica. Astfel, copilul învață că situațiile sau obiectele care îi provoacă frică nu de fiecare dată se manifestă la fel (îngrijorările nu de fiecare dată sunt adevărate). În aceste situații rolul adultului (părinte, profesor, consilier, medic, psiholog etc.) este să ghideze, să susțină și să încurajeze copilul pe întreaga durată a tratamentului. Este important ca adultul să comunice cu copilul imediat după expunere “Cum a fost?”, și să-l ajute să identifice succesul și să recunoască “sentimentul de siguranță”.

Modelarea: este o strategie de intervenție în care copilul observă o altă persoană (adult) care interacționează cu succes cu situația sau obiectul aversiv. Adultul poate să mângâie un câine și să-i prezinte copilului că animalul este blând și frica nu este justificată. Modelarea poate fi făcută cu ajutorul unui model real sau a unui model simbolic prin vizionarea unui film sau prezentarea unor poze. Modelarea adesea este urmată de tehnica de expunere.