Depresia ca soluție: când apare depresia ca soluție și de ce?

Depresia este furie îndreptată spre interior. Este un dezechilibru chimic. Despresia este o boală. Este împotrivire. Depresia este durere fizică, mintală, emoțională, spirituală, relațională, financiară. Depresia este frumoasă.

Putem rezona cu oricare dintre aceste definiții. Depinde doar unde ne situăm și de unghiul din care privim, deci nu există definiție corectă sau incorectă. Putem încerca, însă, să le privim integrat.

Putem vedea depresia ca pe un moment în care nu ne simțim capabili să facem prea multe. Iar asta ne indispune deoarece am fost învățați să punem preț pe „a face” decât pe abstractul „a înțelege”.

Persoanelor depresive le este greu să facă prea multe, astfel că o concluzie facilă ar fi aceea că depresia nu are nicio valoare, nicio însemnătate pentru că nu aduce nimic concret. Dar dacă am începe să prețuim și înțelegerea? Dacă am încerca să vedem dincolo de acest efort constant de a bifa lucruri și de a avea lucruri și ne-am strădui să înțelegem ce se întâmplă cu noi? Poate că atunci am începe să vedem ceva sens în depresie.

Creierele noastre nu au avut timpul necesar pentru a se adapta la actualul ritm al lumii. Evoluția nu lucrează atât de rapid, ceea ce face ca lucrurile să fie cu atât mai dificil de înțeles și abordat. Astfel că, să încercăm să înțelegem și să ne înțelegem nu mai este opțional, ci vital.

O criză reprezintă manifestarea nevoii de schimbare care nu și-a găsit altă modalitate, mai lină, de exprimare.

Atunci când suntem depresivi, ne întrebăm unde am greșit și dacă nu cumva ne-am pierdut mințile. De fapt, nu ni le-am pierdut. Poate că, la suprafață, pare că avem un comportament dezechilibrat, dar dedesubtul acestei agitații se află căutarea propriei bunăstări. Poate că nu ne-am îmbolnăvit acum, ci eram bolnavi. Criza acută prin care trecem poate fi văzută ca o încercare de rupere de un sine toxic și, astfel, să reprezinte o chemare de recompunere a unei vieți mai autentice. Nu puține sunt persoanele care după luni sau ani de zile de trăit cu o depresie mărturisesc: Nu știu ce aș fi fost fără momentele acelea de cădere.

Nadine Kaslow, profesor de psihiatrie și științe comportamentale, precizează că pentru unii oameni, cauza unei căderi emoționale este mai degrabă genetică, în timp ce pentru alții ea apare ca reacție la factori externi de stres. Ne dăm seama, astfel, că una dintre problemele noastre este că suntem prea buni în a duce mult și multe. Suntem experți în a ne supune solicitărilor lumii exterioare, încercând să îndeplinim așteptările celorlalți, încercând să ne supunem unor norme și priorități stabilite de alții. Putem juca rolul hamsterului din rotiță ani la rând, decenii la rând.

Până când, într-o zi, spre surprinderea noastră și a celor din jur, cedăm. Iar ruptura din noi poate lua multe forme. Nu ne mai putem da jos din pat. Alunecăm într-o stare aproape paralizantă. Nu mai putem mânca. Suntem tentați să avem un comportament șocant, scandalos, care iese din norme. Suntem paranoici. Suntem disfuncționali social. Da, depresiile sunt inconfortabile, incomodează, astfel că prima tentație o poate reprezenta administrarea de medicamente în încercarea de a o face să dispară și, astfel, viața să își reia cursul firesc.

Dar dacă ceea ce se întâmplă cu noi este greșit înțeles?

O depresie nu se reduce doar la o stare de disfuncționalitate, depresia are și o latură funcțională, chiar dacă aceasta se prezintă foarte nearticulat: depresia oferă șansa unei însănătoșiri din interior.

Este coliziunea a două direcții opuse: partea din noi care își dorește creștere, evoluție, înțelegere de sine, este în luptă cu partea care se opune creșterii. Derapajul a apărut pentru că, de-a lungul anilor, ne-am pierdut flexibilitatea. Atunci când mintea noastră încerca să ne spună ceva, jucam dialogul surzilor; am primit semnale despre starea noastră emoțională pe care am refuzat să le decodăm; am simțit că ne cuprinde tristețea, dar nu am lăsat-o să se manifeste; iar acum, după ce a fost răbdător atâta timp, sinele nostru emoțional se face auzit în singurul mod în care mai poate – cu disperare, cu brutalitate.

De aceea, încercarea de a înăbuși aceste trăiri ne poate răpi șansa de a înțelege lecția care vine odată cu starea de disconfort. Acum este șansa noastră să jucăm rolul propriului terapeut, cel puțin în primă fază: să fim omul care ascultă mesajul, neîncercând să cenzureze starea emoțională în vreun fel. Să încercăm să ne ascultăm și să ne detectăm nevoile: nevoia de mai mult timp cu propriul sine, de mai multă onestitate, nevoia de schimbare, nevoia de a fi acceptat, nevoia de sexualitate și altele.