Dacă e, e pe bune și nu glumește. Se “îndesește” și te copleșește în timp. Impresurându-te, ai argumente și obiective de viață din ce în ce mai puține și mai plăpânde. Parcă nu mai contează pentru tine ce-ai clădit, ce-ai plănuit, ce-ai dorit. Te retragi ușor spre…de tot!
Copiii pare că se vor descurca și fără tine, soțul își va linge rănile și se va reface, locul tău la job poate fi repede ocupat, prietenii își vor aminti ocazional de tine…
Dacă credeai că-ți știi menirea, depresia te fentează, îți ia reperele și te face să-ți uiți sensul pe Pământ. Anesteziază, minimizează resursele. Iți pune în gură vorbele ei preferate: “ Si ce dacă?…Ce rost mai are să mai fac asta , să mai fiu cealaltă?!” Tulburarea asta operează în “ altă cheie”, cu alți parametri, dificil de descifrat pentru cei “ neatinși” .E o altă “ chimie” a creierului…
Depresivul nu e nebun, e doar un om (ușor) defazat de la linia de bucurie de a trăi, un om aflat în suferință…Care de multe ori nu se observă în exterior, pentru că “roade” din interior și ce iese în afară, ne străduim să ascundem sub: make up, logoree, agitație, supraresponsabilizare, ajutor invaziv și necerut pentru alții. .…
In plus, nu suntem atenți la cei din jur, nu prea avem disponibilitatea sa observăm semnele…
Poți să ai noroc de partener de viață , de prieteni , de părinți și frați care să fie lângă tine, să te strângă în brațe, să-ți ia mâinile în ale lor, să te încurajeze. Dar de multe ori , obosesc și ei, pentru că nu se mai termină și nu reușesc să pătrundă în toate substraturile abisale ale depresiei, pentru că nu mai pot găsi nici o fantă de lumina în granitul din jurul tău. Si cedează . Si pleacă. Nu-i poți condamna sau judeca. Ei zic și fac ce pot. Dar doar atâta pot, doar atâta știu. Oricât te-ar iubi. Unii se simt vinovați , dar se declară neputincioși. Alții se depărtează oricum de teama să nu se molipsească (da, uneori depresia e contagioasa!)…Ii încurci în drumul lor! Si, după ce ai crezut cu demență că ai reușit să exprimi cu claritate starea mlăștinoasă în care supraviețuiești, afli tăios și rece că te-ai înșelat și mai poți doar șoptești: …“ tu chiar n-ai înțeles, nu-i așa?”…
Si atunci simți doar vid, deșertăciune, singurătate irespirabilă, care-ți “ard” țesuturile și celulele și tot. Paradoxal, chiar și cu mulță lume și cu mulți bani în jurul tău!
Depresia poate dura mult sau poate reveni în episoade. Uneori are o intensitate zdrobitoare. Este și foarte cinică și parșivă. Dă dependență pentru că, întotdeauna, în nemernicia ei, îți oferă avantaje și beneficii….La un moment dat, te plictisești de atâta depresie. De terapie și medicație. Si dacă “e de treabă”, va pleca din viața ta pentru mult timp! Timp în care iti recomand să decizi dacă contezi în viața ta! Cu toate sincopele și stagnările aferente și inerente! Asta nu te scutește de alte întâlniri cu depresia, dar, cel puțin, întorci scorul în favoarea ta!
Spune-mi, dacă ar fi să alegi trei ființe care te-ar ferici, care te-ar sprijini în orice moment al vieții tale, care ar fi acelea?!…
© Copyright 2022 DepreHUB
Lasă un răspuns