Când rușinea ne împiedică să cerem ajutor

Rușinea este o emoție care roade sufletul, sunt cuvintele lui Carl Gustav Jung, psiholog și psihiatru elvețian. Rușinea este o emoție disfuncțională, care ne face să ascundem realități și să ne ascundem de ceilalți; rușinea ne transmite semnale despre o stare internă pe care o simțim la un moment dat: o stare de inadecvare, de deconectare de ceilalți.

Atunci când o lăsăm să ne dicteze deciziile, rușinea poate fi ca o frână care nu ne dă voie să cerem ajutorul de care am avea nevoie. Mai ales atunci când ne confruntăm cu tulburări emoționale: spre exemplu, rușinea copiilor de a vorbi cu părinții lor despre ceea ce simt că li se întâmplă; rușinea părinților în a accepta asta despre copilul lor; rușinea resimțită față de gura lumii.

Brené Brown, cercetător și autor, spune că rușinea își are sursa în momentele din trecutul nostru când ni s-a spus că suntem răi, în loc de a ni se spune că avem un comportament rău sau răutăcios. Etichetarea de tipul acesta și-ar fi sădit rădăcini adânci în sinele nostru. Asta deoarece rușinea ne face să ne simțim fără putere. Rușinea nu este vinovăție: vinovăția este o emoție care îndeamnă la acțiune, la a repara răul făcut, la a căuta să vorbești despre ce s-a întâmplat. Pe când rușinea, nu.

Adesea, oamenii care au o suferință emoțională, fie ea anxietate, depresie ori traumă,  nu o recunosc întotdeauna pentru ceea ce este, iar dacă o recunosc, ea poate să nu fie acceptată de cei din jur. Iar aceste situații sunt foarte nefericite pentru că îi împiedică pe oameni să ceară și să primească ajutorul care le-ar permite să redevină funcționali.
Rușinea este cea care ne împiedică să căutăm sprijin psihologic sau psihiatric atunci când avem nevoie. Sau ne face să tot amânăm momentul.

De ce ne ascundem în spatele rușinii?

O barieră este cultura noastră. Cel puternic este admirat, iar cel care caută ajutor este considerat slab. Tot cultura din care facem parte ne îndeamnă să privim atât de fatal aceste suferințe emoționale…ori suntem sănătoși, ori de mers la psihiatru. În realitate însă, spectrul acestor tulburări este unul mult mai larg. Nu criticăm pe cineva care își face analizele de sânge pentru a verifica nivelul său de glicemie. De ce am privi altfel situația în care am merge la o evaluare psihologică?

Ca părinți, ne poate fi greu să acceptăm că avem un copil depresiv sau anxios. Ar deschide o ușă cu prea multe întrebări, presărate cu un simț al vinovăției “E ceva ce am făcut eu greșit?”, și al rușinii “Ce va zice lumea?”.

“Nu te mai gândi la asta” nu e răspunsul de care o persoană în suferință are nevoie. Cu atât mai puțin un copil. Pentru el, o replică de genul acesta se traduce drept insuficientă grijă părintească. De aici și până la tristul gând: “Nu sunt demn de iubire și atenție” poate fi un singur pas. Ideația suicidului își are rădăcini și în rușine. Pentru că rușinea ne face să ne simțim insuficienți, răi, excluși, ne determină să ne închidem față de ceilalți sau să păstrăm niște false aparențe. Rușinea apare din anticiparea faptului că ceilalți vor percepe că e ceva în neregulă la noi.

Rușinea copiilor de a vorbi cu părinții lor despre ceea ce li se întâmplă are efecte puternice asupra tinerelor generații. Părinții sunt figurile cele mai importante din viața copiilor. De la ei își iau reperele, învață să relaționeze și cum să comunice. Astăzi, copiii au acces la multă informație în cea ce privește tulburările mintale și emoționale. Site-uri de profil, consilieri școlari, linii telefonice dedicate. Dar linia lor întâi de apărare sunt părinții. Astfel, ce pot face ei pentru a deschide calea de comunicare cu părinții lor în ceea ce privește subiectele delicate?

Copiii ar trebui să crească în spiritul ideii că e în regulă să cauți sprijin în ceilalți. E ca o problemă de la școală: dacă nu te descurci cu un exercițiu, ceri ajutorul cuiva, nu? De ce nu s-ar aplica asta și în cazul unei suferințe emoționale? Și persoanele echilibrate emoțional se confruntă cu probleme, diferența este că au învățat cum și cui să ceară ajutor.

Dacă ideea unei discuții este prea inconfortabilă pentru copil, părinții îl pot încuraja să se exprime în scris. O scrisoare i-ar permite să exprime pe îndelete ceea ce simte, fără presiunea de a primi imediat un răspuns.

Pentru a putea exprima cât mai clar o suferință emoțională, este nevoie să ne îmbogățim vocabularul emoțiilor, să ne extindem cunoașterea asupra firii umane, să ne informăm. Sunt oameni care nu știu că suferă de depresie sau de anxietate și se gândesc la cele mai morbide scenarii atunci când apar simptome specifice. Sau, uneori, chiar acceptă mai ușor existența unei suferințe fizice, decât emoționale.

Sănătatea mintală se întreține prin dialog și expunere, prin a vorbi despre ce ni se întâmplă. Prin a căuta susținere și intervenție cât mai rapidă. Problemele nu dispar pentru că sunt inconfortabile. Ele își găsesc soluție atunci când sunt abordate.

Surse articol:

https://psychcentral.com/lib/how-to-deal-with-the-aftermath-of-shame/

https://www.psychologytoday.com/us/blog/overcoming-destructive-anger/201704/overcoming-the-paralysis-toxic-shame

https://www.mhanational.org/time-talk-talking-your-parents

https://childmind.org/article/how-to-talk-to-your-parents-about-getting-help-if-you-think-you-need-it/

https://eu.desmoinesregister.com/story/news/local/columnists/daniel-finney/2018/04/17/mental-health-parenting-orchard-place-children-stephen-mandler-shame-social-media-fear-labels/519557002/

CRISTINA GLOMNICU

Cristina Glomnicu este studentă în anul II la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Este absolventă de studii de licență și master în cadrul Departamentului de Jurnalism, Relații Publice, Sociologie și Psihologie, Universitatea Lucian Blaga, Sibiu. Totodată, deține certificat de competențe psihopedagogice. De-a lungul timpului a scris articole pe diverse teme, printre care educație, justiție, sănătate.