De ce suferim în tăcere?

Sentimentele pe care le exprimăm nu corespund întotdeauna cu sentimentele pe care le simțim. Ci sunt exprimate în așa fel încât să transmită o anumite imagine despre noi, ceea ce vrem ca ceilalți să vadă sau să perceapă la noi.

Totodată, nu toate sentimentele pe care le trăim ajungem să le și exprimăm. Ceea ce simțim poate fi mult mai profund, mai dureros decât ceea ce lăsăm să se vadă.

Tendința de a ne retrage, de a nega sunt reacții comune la o durere emoțională profundă. De fapt, acest lucru chiar poate fi un semnal că o persoană suferă: devine neobișnuit de tăcută. Sau, din contră, atunci când suferă, alte persoane devin neliniștite, agitate, hiperactive cu scopul de a-și distrage atenția de la suferința care le-a acaparat. De cele mai multe ori, însă, oamenii nu se exprimă, nu împărtășesc durerea, suferă în tăcere. De ce facem asta?

Inclusiv la helpline-ul depreHUB, am avut situații în care oamenii ne sunau pe ascuns: să nu fie auziți de partenerul de viață sau de un alt membru al familiei pentru a nu fi considerați slabi sau prea îngrijorați față de o anumită situație. Surprinzător sau nu, în multe astfel de situații era vorba despre bărbați, care ne spuneau că nu se simt confortabil să vorbească despre îngrijorările și suferințele lor cu partenera/prietena/soția de teamă că vor fi judecați și percepuți ca slabi. Așteptarea (pe care o resimt) este că ei trebuie să fie puternici în orice situație și să aibă toate răspunsurile. Iar acest lucru poate fi consecința culturii în care au crescut, o cultură care îl elogiază pe cel puternic, sau consecința educației pe care au primit-o încă de mici: “Nu mai plânge!”, sau “Nu plânge de față cu ceilalți!”, sau “Ce, ești fetiță?!”.

Dar nici femeile nu trăiesc o situație mai fericită: nu de puține ori sunt catalogate drept “prea sensibile” sau “prea emotive” atunci când își comunică stările și emoțiile.

De fapt, aceste etichete și catalogări nu pot fi mai departe de adevăr! E nevoie de mult curaj să accepți ceea ce simți și, cu atât mai mult, să exprimi asta. Precum spune autoarea Brené Brown în cartea sa, “Curajul de a fi vulnerabil”, a fi vulnerabil înseamnă a simți și a-ți valida sentimentele: “Dacă-ți asumi povestea […], tu vei stabili cum se termină. Când încerci s-o faci uitată, povestea e cea care-ți impune un anumit rol. Dacă ți-o asumi însă, ai șansa să fii tu cel care-i creează finalul”.

De ce ne ascundem suferințele emoționale de cei dragi?

Sentimentele noastre ascunse sunt emoțiile suprimate, înăbușite. Cu cât depunem mai mult efort să le ascundem, cu atât mai multe probleme ne vor cauza  (e nevoie de multă energie psihologică și emoțională ca să te înfrânezi, să rămâi ascuns; iar anxietatea resimțită devine greu de ținut în frâu și ajungem să o simțim în corp). Tendința de a ne ascunde emoțiile poate veni dintr-o presupunere: presupunerea că exprimarea lor ne va face să părem “persoana cu probleme” – și că exprimând asta, celor din jur le va fi ușor să ne exploateze, să profite de durerile exprimate. În această situație, exprimarea emoțiilor este asociată cu pierderea puterii, cu “depunerea armelor”.

Alte persoane presupun că exprimarea suferințelor emoționale le face să pară ridicole sau anormale, într-un fel. Este acel dialog intern pe care îl ai tu cu tine: “Dar dacă ceilalți nu pot (nu vor) să înțeleagă durerea mea sau să îi perceapă intensitatea?” și răspunsul pe care tot singur ți-l dai: “Nu voi arăta, oare,  ridicol dacă se întâmplă asta?”.

De unde vin aceste presupuneri? Din neîncrederea în ceilalți, neîncrederea față de capacitatatea sau bunăvoința celor din jur de a ne înțelege și de a ne valida emoțiile. Dar și din neîncrederea în propria persoană de face față reacției celor din jur la vulnerabilitatea exprimată.

Din ce alte motive ne ascundem emoțiile? De rușine că propriile emoții și stări ne-au scăpat de sub control; de teama de a nu-i copleși pe cei din jur cu grijile noastre; de teamă de a părea niște persoane incompetente; de gândul că merităm ceea ce ni se întâmplă și că nu merităm o viață mai bună; ne ascundem emoțiile pentru că nimeni nu ne-a învățat cum să le exprimăm.

Ce e de făcut?

Disponibilitatea de a ne exprima emoțiile este în strânsă legătură cu felul în care ne percepem: cu cât suntem mai încrezători în noi și confortabili cu cine suntem, cu atât suntem mai dispuși să ne exprimăm emoțiile. Dacă nu am dobândit această încredere prin felul cum am fost crescuți, prin experiențele prin care am trecut, atunci poate că avem nevoie de o mână de ajutor. Ajutor care poate veni sub forma psihoterapiei.

Pentru a înțelege oamenii, e important să înțelegem motivele pentru care fac ceea ce fac – aici, motivul pentru care își ascund emoțiile. Iar această înțelegere poate fi dobândită în cadrul unui proces terapeutic.

Ce pierzi dacă nu te exprimi? Toate nevoile și dorințele tale vor fi trecute cu vederea de către cei din jur. Devii invizibil. Oamenii nu vor ajunge să te cunoască adevărat și complet. Părerile tale nu vor fi niciodată auzite.

Simțim pentru că existăm. Sentimentele și emoțiile ne dau viață, în timp ce înfrânarea lor ne ia din viață, puțin câte puțin, ne reduce din experiența pe care o numim Viață. Exprimarea emoțiilor este o abilitate care se exersează – iar emoțiile se pot transmite în scris, verbal, prin limbaj non-verbal – și care contribuie la bunăstarea mintală și emoțională a noastră. Așadar, să dăm emoțiilor noastre spațiul necesar pentru a se manifesta, nu puterea de a ne subjuga.

Surse articol:
– https://www.psychologytoday.com/us/blog/evolution-the-self/201109/why-we-hide-emotional-pain

– https://www.verywellmind.com/do-you-want-to-be-invisible-3973933

– https://www.psychologytoday.com/us/blog/fixing-families/201903/what-do-you-hide

– https://www.healthline.com/health/mental-health/hiding-feelings#effects-on-health

– https://exploringyourmind.com/hiding-your-emotions-toll/

– https://trshingler.medium.com/the-masks-of-hidden-feelings-a4f6d381d735

CRISTINA GLOMNICU

Cristina Glomnicu este studentă în anul III la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Este absolventă de studii de licență și master în cadrul Departamentului de Jurnalism, Relații Publice, Sociologie și Psihologie, Universitatea Lucian Blaga, Sibiu. Totodată, deține certificat de competențe psihopedagogice. De-a lungul timpului a scris articole pe diverse teme, printre care educație, justiție, sănătate.