Povești cu final fericit

 

Nu știam că trăiesc în depresie. Nu știam că golul și tristețea doborâtoare ce mă cuprindeau erau părți dintr-o depresie pe care învățasem să o duc cu mine încă de copil. Nu știam că există o denumire pentru toate fricile și îngrijorările care puneau stăpânire pe mine. Auzisem de depresie și de anxietate dar nu „mi se întâmplau” mie. Până la urmă, făceam totul. Eram perfect funcțională. Eram înalt funcțională. Până cădeam. Apoi mă retrăgeam. Mă pedepseam. Recurgeam la tehnici menite să îmi amorțească vidul interior sau tumultul din minte. Făceam totul, așa cum știam că se face. Totuși, nu reușeam să fiu stabilă în interior. Și, cu timpul, nici în exterior.

 

Pericolul depresiei și al anxietății înalt funcționale

Aveam un job, aveam un partener, mă înțelegeam bine cu familia, aveam prieteni, aveam o casă, mașină și tot ce îmi trebuia. Treptat, însă, am început să pierd din ce aveam. Treptat și ciclic. Jobul, liniștea relațională, preocuparea pentru corpul meu, sănătatea mea și îngrijirea mea, calmul din raportul cu familia, satisfacția activităților mele și a conexiunii cu oamenii din jur.

 

Cu ele dispăreau stima mea de sine, iubirea mea pentru viață, capacitatea de a mă bucura de ceva, de orice. Ciclurile de pierderi se repetau. Oamenii mă răneau. Eu nu știam să am grijă de mine. Părea că nu mă pricep să îi aleg pe aceia care să mă iubească. De fapt, începeam să mă întreb tot mai des:

„De ce nu mă iubește nimeni? Ce e greșit la mine?”

Mai mult, începeam să îmi pierd încrederea în mine:

„Cum de alții trăiesc bine, liniștiți, fac tot ce își doresc, iar eu nu?”.

 

Ciclic ajungeam să mă îngraș, să mă detașez de familie, să caut relații toxice cu bărbații sau cu prietenii, să mă îngrop în muncă și activități, să uit de mine în fața laptopului, să mai reinventez ceva la mine. Apoi părea că îmi revin și îmi spuneam că sunt bine. Mai „pedalam” puțin și gata! Iar cădeam. Și tot așa! Schimbam meseriile. Schimbam partenerii. Schimbam totul la mine iar și iar. Trăgeam tare de mine să tot modific ce era „greșit” la mine și nu mă ajutase anterior. Ușor-ușor nu mai aveam ce schimba. Ușor-ușor nici identitate nu mai aveam. Nu că aș fi avut vreodată! Dar nu m-aș fi gândit că, sub dorințele mele de a tot modifica viața și pe mine stau frici, nesiguranțe, neîncrederi, neputințe. Stă un gol de mine pe care nu mai aveam cum ce să îl umplu. Aveam despre mine imaginea unui om care poate tot. Care poate multe, chiar din nimic. Și totuși, cândva, a venit ziua când nu am mai putut nimic.

 

 

Depresia-anxioasă: între amorțeală, presiune și dorința de a nu mai exista

Eram tot mai tristă. Tot mai goală pe dinăuntru. Tot mai nestatornică. Tot mai speriată. Tot mai agresivă. Deși găseam resurse să mai fac câte ceva: un job, o punte către oamenii din viața mea, economii sau câte o cură alimentară, picam iar. Inevitabil. De fapt, starea mea autentică era de neputință, de abandon al meu și al vieții dar învățasem atât de bine să o ascund cu „eu pot, mie nu îmi e greu, mie nu îmi trebuie nimic, eu ofer, eu mă descurc”.

Nu îmi dădeam seama de durerea mea interioară atunci. Atunci simțeam doar un vid în mine, un gol ce nu se umplea cu nimic – nici cu mâncare, nici cu bărbați, nici cu relații, nici cu satisfacții profesionale, nici cu evoluții și reinventări, nici cu atingerea vreunui prag pe care mi-l stabileam, nici cu cărți, filme sau ieșiri în oraș. Fie mă detașam complet și nu mai simțeam nimic, fie începeam să simt totul și emoțiile să mă copleșească, până mă pierdeam cu totul.

 

„Așa trebuie să fie pentru toată lumea!”

Dar nu era așa pentru toată lumea. Și nici nu aveam cum să aflu asta. Fugeam cât puteam de mult de discuțiile intime, apropiate, autentice cu oamenii. Dacă nu îmi convenea ceva la mine, modificam un comportament și gata! Părea ca și rezolvat. Nu puteam să recunosc altora și nici măcar mie ce dureri aveam. Simțeam o rușine imensă în a fi eu. Eu trebuia să ascund cine sunt. Toate durerile mele trebuiau să fie ascunse. Toate bucuriile mele, la fel. Altfel nu ar fi fost bine! Așa că mă mai prefăceam că îmi e bine să trăiesc. Încă puțin. Cândva totul va fi bine! Cândva totul va fi perfect în viața mea și în mine și atunci va fi bine! Așa trăiam, fără bucuria parcursului meu. Și când trăiam clipele în care totul era bine, ardeam toate podurile și o luam de la capăt. O presiune uriașă din mine îmi spunea:

Nu e bine să fie bine! După bine urmează mereu ceva grav! Voi păți ceva rău! Dacă e liniște, dacă e bine, ceva nu fac corect! Trebuie să fug! Trebuie să mai caut!”

 

Așa că, distrugeam eu totul în avans. Așa, părea că am controlul. Așa părea că nu mă va surprinde nicicând vreo clipă mai grea. După câteva astfel de etape, tot mai des, ajungeam să înlocuiesc fantasmele vieții perfecte, ce îmi va permite să fiu liniștită și bucuroasă cu altceva. Îmi imaginam cât de bine și liniștitor ar fi să nu mai fiu. Să nu mai exist. Oricum mă simțeam falsă. Simțeam că nu mai știu cine sunt, la cât mă modificasem pentru alții. Oricum aveam senzația că nu mai știam cine sunt dincolo de toate măștile pe care alegeam să le port. Gândul de a stopa viața aceasta de impostoare, viața aceasta atât de dureroasă îmi dădea târcoale.

 

Ce vor face ai mei? Ce va zice lumea dacă mă sinucid? Îi voi distruge pe ceilalți dacă fac pasul acesta!”

Nu îl făceam, deși era palpabil. Îl simțeam pe umăr. În ceafă. Pe piept. Presiunea de trăi: așa era pentru mine viața. O eternă greșeală pe care eu nu știu să o repar. Ceva frumos pentru alții dar ceva ce eu nu meritam. Rămâneau bine pitite în mine trăirile acestea. La suprafața eram des furioasă, tristă, nervoasă, critică, speriată, paralizată, nesatisfăcută. Eram nemulțumită și dacă eram vreodată bine încercam să distrug totul. Să îmi sabotez binele.

Oscilam între a mă paraliza și a mă izola de mine, de oameni și de viață, în stările depresive, și a face totul, cât mai mult, iar și iar, mânată de anxietate, așa încât să nu am timpi morți în care să simt din nou acel gol. Pe „lista” mea erau bifate toate bornele acceptării și validării sociale. Dar puneam capul pe pernă și nu primeam nicicând validarea mea. De altfel, nici nu reușeam să adorm, așa cum nu reușeam să fac nimic pentru mine. Îmi tot modelam viața după ceea ce credeam că ar aduce fericire, mulțumire, liniște persoanelor dragi. Mă agățam de oameni sau fugeam de intimitate și de relații prea serioase. Funcționam haotic. Anticipam pericole, trădări, suferințe, de care îmi era teamă. M-ar fi distrus. Lumina la gândul viitorului era înlocuită de întunericul lipsei de speranță, de mâlul neputinței de a mai trăi o zi, de a mai face un pas.

 

 

Gândurile mi se amestecau prin cap și paralizam

  • Sunt o ratată!
  • Sunt o incapabilă!
  • Nu fac nimic bine!
  • Voi ajunge pe străzi!
  • Nu trebuie să mă arăt oamenilor!
  • Mai bine să stau ascunsă în casă!
  • Nimic nu are sens!
  • Viața nu are sens!
  • Sunt un om dezgustător!
  • Nu am voie să greșesc!
  • Sunt o proastă și nu iau decizii bune niciodată!
  • Voi rămâne singură!
  • Nu gândesc bine!
  • Nu e bine cum simt!
  • Simt prea intens și asta mă va ucide sau îi va speria pe ceilalți!
  • Simt prea puțin și de aceea voi rămâne singură!
  • Nimeni nu mă va iubi! Nimeni nu mă iubește! Nimeni nu m-a iubit vreodată!
  • Nu trebuie să mă bucur, sigur urmează ceva rău!
  • Sunt o povară pentru ceilalți!
  • Dacă nu fac totul perfect oamenii de lângă mine sunt dezamăgiți!
  • Mi-am pierdut jobul deci o să pierd toate joburile!
  • Dacă n-aș fi făcut cutare lucru era mai bine!
  • Nu știu să aleg ce e bine pentru mine!
  • Nu trebuie să am încredere în instinctul meu și în ce îmi doresc!
  • E vina mea pentru cum s-a purtat X cu mine! Dacă ziceam/făceam altfel nu se purta așa!
  • Totul va merge prost de aici înainte!
  • Vreau să mor!
  • Dar dacă mor? Mi-e frică!
  • Nu am trăit deloc viața, cum să mor?
  • Sunt o impostoare și o mincinoasă și lumea o să mă descopere și atunci toți mă vor părăsi!
  • Nu am de ce să mă ridic din pat!
  • Nu are sens să mai încerc nimic!
  • Mi-e silă de mine! N-am chef să am grijă de mine!
  • Nu sunt bună de nimic!
  • Sunt o scârboasă și îmi vine să îmi smulg carnea de pe mine, să o arunc!
  • Prea exagerez și am pretenții de la oameni! De asta mă părăsesc! Mai bine tac!
  • Trebuie să fiu perfectă! Să gândesc perfect! Să arăt perfect! Să mă comport perfect! Să reacționez perfect! Să simt perfect! Așa mulțumesc pe toată lumea!
  • Nu am noroc!
  • Viața îmi e potrivnică!
  • Dacă fac ceva pentru mine urmează o pedeapsă divină!
  • Nu (mai) pot!
  • Nu mai vreau să fac nimic!
  • Nimic nu contează!
  • Mai bine mă ascund!
  • Mai bine aș dispărea!
  • Mai bine n-aș mai fi existat, nu m-aș mai fi născut!

 

Acum mă doare să îmi amintesc că au fost clipe când mi-aș fi dorit să nu mai fiu. Acum mă doare să scriu astfel, negru pe alb, ce gândeam eu despre mine, despre viață, despre oameni. Atunci, între fricile mele intense legate de viitor, regretele legate de trecut, nesiguranța cu mine, neîncrederea în ceilalți din prezent și lipsa de speranță într-un „mai bine” era o bătălie. Între tristețea profundă de a exista „așa greșită” și anxietatea că trece viața pe lângă mine iar eu sunt neputincioasă în a o trăi cum visez se crea o luptă îngrozitoare în mine. Cu mine și cu ceilalți. Cu viața însăși. Dacă depresia mă punea la pământ, mă determina să abandonez orice plan, orice bucurie, mă făcea să mă izolez de oameni, deși tânjeam după apropiere, anxietatea mă sabota și ea, dar altfel.

Anxietatea mă făcea să anticipez pericole și durere în orice. Deci fugeam de experiențe noi, de schimbare, de a cunoaște oameni noi. Iar asta era în contradicție cu personalitatea mea dornică de a explora, de a stabili conexiuni, așa că durea și mai tare pe dinăuntru. Anticipam respingere, critică, judecată aspră, pedepse, abandonuri. Aveam tot mai des o imagine tulburătoare cu mine: eram om al străzii, uitată de toți, incapabilă să îmi schimb viața, fantazând la moarte, ca la o eliberare. Peste tot ce simțeam și gândeam se suprapunea și viața. Cu mulți declanșatori, căci atunci când nicio durere nu e rezolvată, orice e un atac, orice e personal.

 

„Viața mă urăște! Universul mă urăște! Totul e împotriva mea iar eu nu mai pot! E prea greu”

Toate acestea mi se amestecau prin minte. La 30 de ani am ajuns în depresie-anxioasă. Fantasmele mele din adolescență legate de suicid erau tot mai dese. Aveam deja câteva planuri și aproape că începeam să simt și un fel de satisfacție când cei dragi m-ar fi găsit. Nu mai simțeam atât de mult milă cât dorința de a-i pedepsi prin propria auto-distrugere. Anxietatea era generalizată și aveam mai multe atacuri de panică pe zi.

Nu mai puteam dormi. Ațipeam și în a doua secundă mă trezeam hiperventilată, panicată, de parcă urma să fiu sfâșiată de un animal sălbatic ce mă hăituise și iată, mă prinsese! Nu mai puteam lucra. Nu îmi mai venea să țin de igienă. Banalul duș era o povară. Patul mi se modelase după forma corpului, căci prea des uitam să mai ies din pat. Nu mai vorbeam cu nimeni. Nici cu partenerul de cuplu, căruia până atunci îi oferisem totul. Nu mai puteam duce nimic din viața mea. Astfel am ajuns la psihoterapie.

 

Psihoterapia m-a salvat. Apoi m-am salvat eu.

Mai întâi m-a zdruncinat bine, însă. Printre atacurile de panică am ajuns într-un miez de noapte la spital. Acolo, medicul de gardă mi-a spus că nu e nimic în neregulă cu inima mea: „La Psihiatrie, domnișoară!” Țin minte senzația acelui îndemn. Un amestec de spaimă, rușine și culmea, calm! Spaimă că lumea și viața mea nu vor mai fi la fel și teamă că voi rămâne „la nebuni”, cum urât catalogam atunci. Rușine și vinovăție că vor afla părinții, iubitul, prietenii, familia, colegii de muncă și mă vor elimina din viețile lor, sau oricum bine nu îmi va fi, știind că i-am dezamăgit, că sunt „nebună”. Teamă că toate gândurile mele au creat acest deznodământ. Calm pentru că cineva știa pare-se ce e cu mine. Nu eram singura, deci! Exista o soluție, deci!

Soluția cu internarea la Psihiatrie a durat jumătate de noapte. Am ieșit în aceeași noapte când m-am internat. Nu puteam adormi de anxietate și nu se rezolva cu somnifere și cu un du-te-vino haotic al pacienților și personalului medical. Aveam nevoie de multă liniște și de multe schimbări. În mine. Așa că am căutat alte soluții. Astfel am ajuns la un psihoterapeut. Apoi la al doilea. Și la al treilea, cu care am făcut aproape șapte ani de terapie.

 

La început am mers la terapie individuală peste jumătate de an. Aveam ședințe săptămânale. Apoi la două săptămâni. Apoi, pe măsură ce făceam ordine prin mine, mergeam la nevoie, când ceva mă copleșea și nu găseam soluțiile de a merge mai departe. Treptat am început și terapia de grup. Workshopurile de terapie au urmat. La fel și evenimentele pe teme de psihologie. La fel și dorința de a citi tot mai mult despre creierul uman. Despre creierul meu. De la restructurarea cognitivă de la începutul terapiei am ajuns, treptat la curiozitatea de mă cunoaște îndeaproape și mai ales, la dorința de a vindeca rănile ce mă opreau din a-mi trăi viața cum simțeam, cum visam, dar nu găseam curajul ori resursele pentru a o face realitate. De la a vindeca trecutul am ajuns la a trăi prezentul și a vedea un viitor luminos, orice ar fi venit peste mine. Nu a fost ușor pentru că învățasem atât de bine să mă ascund!

 

De abia după al șaselea an, am simțit că efectiv mă pot eu deschide autentic, asumat, cu totul, fără rușine, fără frică, în fața terapeutului meu. De abia după șase ani am început să simt și eu pe bune ceea ce turuiam în terapie. Părea că pot să spun oricât despre mine și despre ce mi se întâmplă, dar nu mă auzeam tocmai eu. Cuvintele mele nu treceau de un scut din mine. După șase ani am reușit să fiu tot mai atentă la gândurile, justificările mele și interpretările mele, care nu îmi spuneau deloc lucruri frumoase. De abia după această perioadă modificările comportamentele au început să fie de lungă durată iar eu știam deja tiparele după care funcționam. Pentru unii poate părea un timp lung. Pentru mine, știind de unde am pornit și unde am ajuns, e minunat. Nu aș fi crezut că voi (putea) ajunge aici. Am învățat atât de bine să fug sau să construiesc rezistențe interioare, tocmai din rușinea de a fi așa cum eram, încât drumul a fost anevoios și lung.

 

Pot recunoaște acum. Părea că e prea greu să fiu cine sunt eu. Îmi construisem viața departe de fericirile mele, departe de ceea ce aveam eu nevoie. Era greu și să accept timpul pierdut trăind o viață de eram nemulțumită, frustrată, îndurerată, chiar. Era greu și să schimb mentalitățile care mă țineau prizonieră mie. Rezistam schimbărilor. Deși modificam anumite comportamente, nu puteam susține acest efort pe termen lung.

 

Ceva sau cineva mă dădea peste cap. Sigur, evenimentele exterioare, adesea traumatice (relațiile abuzive, șefii profitori sau persecutori, colegii manipulatori, cancerul mamei, boala aproape de moarte a tatălui, conflictele cu partenerul, prietenii „aleși” așa încât eu să ofer și să nu primesc) contribuiau la depresia și la anxietatea mea. Tindeam să blamez viața și să găsesc vinovați în exterior. Tocmai pentru că ceea ce conțineam în interior era prea greu de dus. Prea greu de văzut, de acceptat, de vindecat, de schimbat. Atât de tulburător, însă, încât alegeam să tot cred că pe mine nu m-a afectat nicicum. Oamenii echilibrați pot renunța ușor la dinamici toxice. Oamenii ce trăiesc cu anxietate sau depresie nu prea. Ei au mereu ceva de reparat, ceva de demonstrat. Așa eram și eu. Trăiam o viață de sacrificiu. Era firesc, deci să nu fiu bine cu mine.

 

 

Schimbarea de mentalitate: de la viața mi se întâmplă la acceptarea controlului sănătos, de la dependență la autonomie emoțională

Acum, din detașarea sănătoasă pe care am învățat-o în terapie, realizez cât de mult mă validam prin tot ce era în exteriorul meu și cât de puțin prin cine eram eu. Sigur că stima de sine se adună din imaginea corporală, din cât de bine e în cuplu, în relații, din cât de bine câștigi la job sau cât de multe ai bifat pe lista imaginară a vieții. Am reușit să fac toate acestea sub o formă sau alta dar îmi lipsea tocmai prezența mea în viața mea. Oricât de mult trăgeam pentru toate ramurile vieții mele, nu mă opream nicicând să mă întreb ce nevoi am eu, de fapt. Și, în spatele fațadei de femeie puternică, autosuficientă, mă prăbușeam.

 

Nu știam să mă odihnesc. Nu știam să mă hrănesc. Nu știam ce nevoi am în iubire. Nu eram conștientă de nevoile mele în relații. Nu eram conștientă de nevoile mele și nu știam cum să le satisfac eu. Pentru că, dincolo de validările externe, pe care le-am vânat toată viața până mi-am epuizat resursele, eu nu mă validam. Dimpotrivă! Eu eram insuficient de… orice! Pentru că, aceasta era forma mea de a simți iubire: oferindu-mă celorlalți și niciodată mie.

”Poate dacă fac totul pe placul celuilalt mă va iubi. Poate dacă renunț la mine și la nevoile mele, celălalt va vedea cât este de valoros și câte îi ofer tocmai pentru că el merită. Poate dacă mă transform iar și iar cum mă poate „duce” celălalt, nu mă va critica, respinge, judeca, pedepsi, abandona, uita!”

 

Eram atât de atentă la tot ce era în exteriorul meu pentru că niciodată nu învățasem să mă uit în interior. Făceam ordine și păstram curățenia în toate dulapurile din jurul meu, dar șifonierul din mine era vraiște. Era vechi, alandala, se prăbușea sub un amestec de presiune și neglijență, uitare și ne-iubire. Sigur că validarea externă contează dar când doar ea contează nu ajungi niciodată autonom emoțional. Nu reușești nicicând să fii tu alături de tine, oricât te-ar „părăsi” ceilalți sau norocul. Și, mai era ceva, în cazul meu: motivația pentru care făceam totul mereu pentru ceilalți.

 

O falsă motivație a omului mereu iubit, a omului de care este nevoie, a omului care face orice, oricând, a omului puternic, pe care nimic nu îl prăbușește. Un fals martiriu și un fals eroism. Făceam totul pentru toți în speranța că așa voi fi iubită, așa voi fi salvată. Doar că, tocmai aici era capcana ce mă adâncea în tristețe profundă și anxietatea greu de înțeles: nu știam că pot să mă iubesc, să mă salvez pe mine și atunci va fi suficient. Eu credeam că nu merit nimic bun, că nu merit iubire. Eu mă plasam sub celălalt. Mereu inferioară. Mereu săritoare. Mereu dornică de a mă sacrifica pentru cel de lângă mine, căci el merita, căci lui îi era mai greu, căci el avea nevoie de iubire. Cum să nu fi fost goală dacă nu mă alegeam pe mine nicicând? Cum să nu fi fost speriată de viitor când mă puneam pe mine pe ultimul plan?

 

 

Ceea ce mi s-a întâmplat nu este despre mine, dar…

Nu pot schimba felul cum am fost iubită și cum am învățat să iubesc. Nu pot schimba nicicum istoria dar pot transforma felul cum am învățat să mă privesc, să privesc lumea, să privesc oamenii. Pot analiza istoria să înțeleg cum m-a sculptat. Pot să fiu atentă la gândurile ce roiesc automat prin mintea mea și le pot schimba. Pot să rămân prezentă în disconfortul și durerea interioară, să văd ce îmi transmite despre mine, să înțeleg ce nevoi nu îmi îndeplinesc. Pot să îmi definesc identitatea, dincolo de tot ce e în exterior. Pot să rămân curioasă în ceea ce privește comportamentele, gesturile, reacțiile, tiparele după care funcționez.

Pot să modific durerile vechi, amenințările copilului rănit din mine, așa încât să nu îmi afecteze deciziile și alegerile. Pot să fiu atentă la felul în care mintea mea interpretează realitatea, la ce justificări dau acțiunilor mele. La povestea mea, fără rușine, fără teamă. Cu blândețe și curiozitate, cu compasiune și răbdare, cu iubire și limite ferme.

 

Am fugit atât de mult de vulnerabilitățile mele. Am ascuns atât de mult în mine efectele poveștii mele. Pe mine nu mă duruse nimic, niciodată. Eu nu aveam nevoie de nimic, niciodată. Eu puteam orice, oricând. Și, dincolo de toate acestea stătea un copil rănit, speriat, paralizat de frică, de rușine, de vinovăție, de dezgust față de propria persoană. Un copil ce aștepta și avea nevoie de atâta iubire, atenție, prezență, compasiune. Așa că, tocmai prin dezvoltarea inteligenței mele emoționale am reușit să mă re-cresc.

Nu am schimbat istoria, dar am rescris felul în care eu văd ce mi s-a întâmplat. Nu, nu mai vreau să sinucid, să dispar, să nu mai exist! Acum vreau să explorez viața tot mai mult. Tocmai pentru că mă am eu pe mine și știu că nu mă voi mai abandona. Ce înseamnă pentru mine să nu mă mai abandonez?

 

  • Sunt atentă la gândurile mele. Le observ dar nu le mai cred, ci le iau la întrebări, cu curiozitate

Gândurile acelea critice, aspre, dure, care îmi spun că mai bine nu aș fi existat sau că nu fac nimic bun, acelea au prins rădăcini în mintea mea, din neputințele altora. Acum știu că dacă cineva m-ar critica astfel ar spune, de fapt, ceva despre el însuși. Așa că, în clipele grele, când apar aceste gânduri sabotoare, le chestionez. Nu le mai bag sub preș și nu mai pretind că ele nu există dar nici nu le iau de bune. Ele există, le observ, ca și cum ar fi nori pe cer. Vin și pleacă. Le las să se ducă. Apoi îmi aduc aminte ce voci au acest gânduri, căci nu sunt vocile mele.

 

În final, îmi imaginez cum aș fi copil. Eu, copil, vin în fața mea, adult fiind, și îmi spun că vreau să mor, că oricum nu merit nimic bun. M-aș zdruncina? M-aș bate? M-aș face de rușine pentru asta? Sau m-aș lua în brațe și mi-aș aduce dovezi că nu e așa cum cred? Uneori, chiar îmi fac liste cu toate lucrurile pe care le-am făcut și le fac bine, ca să îi arăt minții mele că e doar un moment greu și că i-ar prinde bine un reminder de valoarea mea. Alteori doar îmi spun că merit tot ce am nevoie, tot ce îmi doresc.

 

  • Rămân prezentă cu emoțiile mele, le trăiesc, nu le las să mă domine, nici nu le resping

Așa cum sunt atentă la ce gândesc, căci terapia m-a învățat că emoțiile sunt declanșate de gândurile mele repetitive, sunt prezentă și pentru stările emoționale grele. Tristețea și golul, neputința și lipsa de iubire sau dezgustul pentru mine din depresie sunt greu de dus. La fel și frica accentuată, furia, nesiguranța, neîncrederea specifice anxietății. Am observat că, cu cât fug de tot ce simt, cu cât ascund ori mă lupt cu tot ce simt, cu atât emoțiile revin mai intens și acompaniate de alte stări. Atunci când resimt aceste emoții, îmi iau câteva minute să le parcurg. Încerc să identific ce simt, să îi dau un nume. Validez ce simt. Dar doar observ: „Observ că te simți anxioasă, Iulia. E ok, e natural, rămâi aici”.

 

Mă ajută să fiu atentă unde simt disconfortul în corp: palpitații, gol în stomac, abdomen încordat, gât pulsând, furnicături sau amorțeli în membre. Astfel, fac ca o hartă emoțională și în timp, observ tipare: când mă simt anxioasă, resimt frica în palpitațiile intense și gâtul pulsând. Când mă simt în nesiguranță, îmi simt pelvisul blocat. Când mă simt furioasă, gâtul mă strânge și mi se încordează toți mușchii. Când mă simt tristă, mi se strânge stomacul. Așa sunt atentă când corpul îmi vorbește înaintea stărilor emoționale. Apoi, după ce emoțiile trec, mă gândesc ce situație le-a declanșat. Ce gânduri am avut înaintea fricii? Cum vedeam viața, situația, pe cel de lângă mine, cum mă vedeam pe mine când frica a pus stăpânire pe mine? În timp, cu exercițiu, totul devine mai ușor.

 

  • Sunt curioasă cu privire la felul în care interpretez realitatea și ce justificări găsesc comportamentelor mele nesănătoase

Terapia cognitiv-comportamentală de la început și terapia schemelor de mai târziu mi-au arătat că există niște tipare după care mintea învață să gândească, să simtă, să acționeze, în funcție de ce a trăit cândva, când s-a format. Între ce mi s-a întâmplat și nevoile personalității mele s-a produs o ruptură. Acum știu că mintea mea vede realitatea prin niște filtre învățate cândva. Mă ajută să fiu atentă la cum interpretez eu situațiile de viață: „Oamenii care se apropie de mine vor să îmi facă rău sau au o agendă ascunsă” este o interpretare firească, știindu-mi istoria mea de viață. Dar încerc să compar prezentul cu trecutul, să văd că nu mai sunt acolo unde eram fără putere, fără apărare, fără resurse sau opțiuni.

 

Așa cum sunt atentă la interpretări, sunt atentă și la justificări: „Dacă oamenii vor să îmi facă rău, mai bine mă izolez, mă feresc de intimitate”. Așa pot alege să nu mai ies din casă, să nu mă apropii de oameni, să fug din relațiile apropiate. Dar este o alegere care nu folosește nevoilor mele. Eu am nevoie de intimitate și siguranță în relații, așa că sunt atentă la ce justificări găsesc să fac ori să nu fac ceva, care mi-ar oferi confort de moment dar m-ar ține departe de împlinire pe termen lung. Pot să promit că este mai greu la început, dar apoi, practic nu mai poți renunța la tine, în detrimentul a ceea ce ai învățat. La fel cum nu mai poți renunța la binele tău pentru binele altuia.

 

  • Rămân un fin observator al meu, al felului în care mă comport, când „e greu”

Justificările și interpretările mele creează o anumită poveste în mintea mea. E important să văd această poveste dar să nu mă identific cu ea. Uneori, când îmi este greu fac tocmai ce nu aș avea nevoie. Prin firea mea intimitatea, profunzimea relațiilor, siguranța lor îmi aduc liniște sufletească. Prin ce mi s-a întâmplat, pot mai degrabă să fug de intimitate. Să rup relații de cuplu când devin apropiate, ori să fug din prietenii când devin autentice.

 

Îmi canalizez toate resursele să nu fug, să nu mă detașez, să nu mă agăț dar nici să nu atac atunci când îmi este greu. Știu că așa mă apăr dar mai știu că e nedrept să mă protejez de iubire. Am început, treptat, să mă apropii de oameni în ritmul meu. Să îmi dau voie să mă deschid când mă simt în siguranță. Să spun când mă retrag sau atac pentru că simt că celălalt nu contribuie la împlinirea nevoilor mele.

 

  • „Forez” după informații, să îmi dau seama când am învățat să văd viața așa cum o văd

Orice comportament, orice tipar de gândire sau de a simți este un prilej să mă cunosc mai bine. M-a ajutat și mă ajută să îmi dau seama când și cum viața m-a format astfel. M-a ajutat să înțeleg că am un atașament dezorganizat și că multe comportamente de-ale mele țineau tocmai de el. Dorința de apropiere și intimitate dar fuga atunci când o simt, întrucât este amenințătoare, paralizantă, periculoasă pentru mine sunt dintr-un atașament haotic, când totul în jurul meu era impredictibil, copil fiind.

 

Pentru a mă simți mai securizată, sunt atentă la tot universul meu interior și caut clipele din trecut când am învățat să supraviețuiesc astfel. Pun mare preț pe a mă informa corect și științific despre ce se întâmplă în creierul uman atunci când intervin anumite traume. Nu doar că mă ajută să normalizez felul meu de a fi dar îmi susține și creșterea. Încerc să fiu atentă și la promisiunile magice ale unei terapii scurte, așa cum sunt vigilentă când gândirea mea magică se activează. Acea gândire izvorâtă din speranța de copil, ce are nevoie de o soluție imediată, miraculoasă, care să schimbe totul. Altfel spus, îmi hrănesc cât pot de mult gândirea critică și rațiunea, în detrimentul iraționalului.

 

  • Păstrez un raport echilibrat de compasiune, înțelegere și limite ferme, pentru a nu mă mai abuza eu pe mine

Odată mă gândeam că e tare greu să fiu atentă la mine. Și era! Credeam că e mai simplu să fac totul pentru binele celorlalți. De fapt, cu exercițiu, igiena emoțională și mentală au devenit ca hrana. Nu mai pot trăi altfel. Nu mai pot trăi altfel decât pentru mine. Și, de altfel, noi, cei care ne-am dăruit celorlați, când începem să ne dăruim nouă înșine, descoperim atâtea resurse de a face asta. Și descoperim cât de puțin ofeream din gol și cât de mult oferim când suntem prezenți, plini. M-a ajutat să îmi fiu sprijin fără judecată, cu înțelegere, răbdare, compasiune, să fac schimbarea de la un om ce se dedică nevoilor altora la un om ce este atent la nevoile sale.

 

Am pornit de la a mă umili, a mă jigni, a mă critica, a mă judeca, a-mi respinge nevoile, bucuriile, dorințele, vulnerabilitățile, de la a mă bate și batjocori, de la a mă pedepsi și a mă sabota. Cu fiecare clipă în care am ales să nu fac toate cele de mai sus în dialog cu mine sau în practică, am crescut. Nu e o schimbare de azi pe mâine dar e palpabilă și se vede în toată viața mea, de la profesie la prieteni și cuplu, de la grija pe care o am pentru corpul meu și bucuriile mele.

 

Cu fiecare greșeală (căci așa mă judecam cândva) am învățat să îmi fiu părinte cald, calm, ferm. Am învățat să fiu părintele de care aș fi avut nevoie. Mi-am spus că văd cât îmi e de greu. Mi-am spus că observ că tind să cred despre mine că sunt un om rău sau defect. Dar tot eu mi-am spus că nu voi permite un astfel de abuz: „Iulia, văd că îți este greu și că acum ai mânca peste măsură să amorțești ceea ce simți, dar nu voi sta aici să asist la felul cum îți faci rău. Trebuie să îți spun că mi se pare nedrept să te abuzezi așa. Acum știu că tu cauți alinare în mâncare pentru că îți spui că nu poți altfel. Hai să încercăm și altfel pentru că eu știu că nu meriți asta!”

 

  • Îmi asum rupturile din relații și învăț să repar

Credeam că dacă ofer mereu și dacă sunt omul dedicat celorlalți fac numai bine. Dar răneam și eu. Și chiar mult. În plus, atunci când înveți că oamenii te vor distruge, te vor manipula pentru binele lor, te vor pedepsi, te vor abuza, te vor neglija, îți vor amenința liniștea, sănătatea, viața, automat dezvolți niște comportamente de apărare. Uneori criticam sau jigneam. Uneori mă detașam emoțional, alteori preluam controlul. Alteori mă înfuriam și nu puteam să îmi țin firea și țipam. Cel mai des mă rușinam de comportamentele mele și le „băgam sub preș”. Astfel, nu doar că îi produceam suferință celui de lângă mine și nu doar că nici el nu primea alinare dar nici eu nu creșteam.

 

Am învățat să fiu atentă la cum îi rănesc eu pe ceilalți, oricât de justificat mi s-ar fi părut. Și am învățat să îmi cer iertare, să spun cât de mult regret că am produs o durere și să aștept iertarea, cu tot disconfortul resimțit. Asumându-mi greșelile față de celălalt, am fost mai aproape de mine. Am eliminat rușinea față de mine din ecuație și astfel, mi-a fost mai clar de ce țipam, de ce jigneam, de ce fugeam, de ce mă agățam. Mi-a fost mai clar ce poveste îmi spuneam eu în gând și declanșam un comportament pe care îl regretam.

 

Astfel am învățat că relațiile nu sunt perfecte, că oamenii nu sunt perfecți, că eu nu sunt perfectă, dar am disponibilitatea de rămâne prezentă și de a repara ce am distrus. Or asta mi-a dat mare încredere. Vocea aceea din mintea mea care îmi spunea: „Ești un om rău și de asta oamenii te vor părăsi și vei muri singură!” s-a mai domolit când am învățat să repar relațiile cu ceilalți. La fel cum vocea aceea care îmi spunea: „Ești în pericol în intimitate și oamenii te vor răni căci nu știi să te ocrotești” s-a diminuat când am învățat să văd contribuția celorlalți la distrugerea relațiilor și să accept starea de fapt. Mai mult, fiind prezentă repar și relația cu mine, atunci când, dintr-un motiv sau altul, mă rănesc. Așa am învățat chiar să mă iert pentru clipele când mi-am dorit să dispar și să repar încrederea cu mine însămi.

 

 

Dincolo de dorința de suicid există multă bucurie de a trăi. Asta promit oricui!

Ce m-a ajutat să preiau controlul asupra propriilor mele nevoi? Ce m-a ajutat să mă opresc din a trăi fie agățată de celălalt, fie detașată de el? Ce m-a ajutat să văd depresia și anxietatea ca pe niște alegeri false ale unei minți copleșite de suferință? Tocmai plasarea controlului asupra vieții mele în exteriorul meu mă împiedica să rup ciclul depresiei-anxioase. Era firesc să mă simt speriată și neputincioasă când mă abandonam eu mereu. Era firesc să mă simt mereu amenințată, speriată, doborâtă de orice emoție și orice experiență de viață când mintea mea primea mereu mesajul: „Eu nu sunt importantă! Eu nu sunt în siguranță cu mine însămi. Eu nu sunt în stare să am grijă de mine. Eu sunt neputincioasă. Eu nu am încredere că eu îmi vreau binele. Eu nu mă țin de promisiunile față de mine” Da, în mintea unui om dornic oricând să renunțe la viața sa, dornic oricând să se sacrifice pentru alții stă multă frică, rușine și multă durere.

 

Dar acum nu aș schimba nimic. Nimic din mine. Nimic din ce mi s-a întâmplat. Acum sunt recunoscătoare mie și celor ce m-au ajutat (fie prin bine, fie prin rău) să mă cunosc. Acum sunt recunoscătoare pentru universul meu interior bogat, pentru complexitatea mea interioară. Acum, că am integrat poveștile ce mă dureau este mai simplu să trăiesc cu bucurie, entuziasm și curiozitatea viața. E mai simplu chiar și momentele de durere, căci acum nu mă mai tem de suferință. Acum că știu că eu dețin controlul asupra mea, e mai simplu, tocmai pentru că eu previn durerile să se transforme în suferință. Durerile vieții sunt inerente, dar am opțiunea de a nu le transforma în suferință și îmi e suficient.

 

Am pornit de la senzația intensă de trădare a încrederii, a mea și a altora față de mine și am ajuns, cu antrenament să pot simți plinul recunoștinței pentru oamenii din jurul meu, chiar dacă uneori există conflicte. Am pornit de cele mai negre scenarii și am ajuns la acceptatea vieții „cu de toate”, căci nu mă mai tem de neputința mea, căci mi-am descoperit și îmi descopăr puterile, resursele. Am ajuns să trăiesc ca victimă a vieții, am abuzat și am persecutat la rându-mi, sub presiunea suferințelor interioare și sunt mândră că pot trăi stări de liniște, de echilibru.

 

Am pornit pe drumul psihoterapiei fără o identitate clară, fără limite în raport cu ceilalți, fără cunoștințe minime despre ce înseamnă psihicul meu, universul meu emoțional și am ajuns un om în contact cu nevoile sale, cu tot ce mă bucură sau mă tulbură. Am pornit de la un om ce nu putea spune „nu” și am devenit un om autonom, cu granițe clare. Am pornit de la un om ce pendula între dependența de alții și ruperea relațiilor și am devenit un om prezent în conexiunile din viața mea sau rupturile din ele. Am pornit de la un om ce aștepta clipa când viața va fi perfectă pentru a o trăi și am devenit omul care se bucură de drum, de parcurs, cu toate etapele sale, chiar și atunci când etapele sunt pline de durere, disconfort, tristețe. Am pornit de la un om care definea vag termenul de depresie și pe cel de anxietate și care se prăbușea sub acest diagnostic: depresie-anxioasă.

 

Faptul că, în timp, am descompus fricile și am parcurs golul din mine m-a ajutat să vindec rănile ce îmi spuneau că mai bine ar fi să nu fi existat. Știu că fondul unei depresii-anxioase va rămâne cu mine, undeva în mine, știu că sunt și cine am fost, dar acum e ca și cum nu mai aleg eu să mă amorțesc în depresie ori să mă torturez în anxietate. Acum, pe lângă rănile acelui copil ce a suferit cândva există în  mine o prezență, pe care eu am crescut-o, cu ajutorul psihoterapiei: o prezență caldă și protectoare, ca a unor părinți. O prezență ce mă ajută în clipele grele. Acum când simt disconfort interior nu mă mai gândesc cum să îl ascund, să îl blochez, să mă lupt cu el sau să îl amorțesc. Ci cum pot ajunge la nevoia mea ce trebuie împlinită. Nu s-a întâmplat imediat, deși știu cât de mult mi-aș fi dorit. Dar felul cum mă simt acum că știu ce înseamnă liniștea interioară și bucuriile resimțite pentru fiecare etapă de creștere, toate acestea merită. Felul cum mă simt când clipele grele nu mai vin cu frica și greutatea că vor dura etern merită. Felul cum mă simt atât singură, cât și printre oameni merită. Noi, toți, merităm. Tot!

 

Scris de Iulia-Claudia Dumitru

Ilustrații de Iulia-Claudia Dumitru (www.ochioase.ro)