Depresia este o sumă de evenimente sau trăiri pe o perioadă de 2 -3 săptămâni.
Cu toții avem perioade în care ne simțim mai triști și poate descurajați, dar aceste sentimente de obicei dispar în decurs de câteva zile.
Pierderea unui loc de muncă, un divorț, moartea unei persoane dragi, toate sunt evenimente dureroase, în urma cărora tindem, de multe ori, să spunem că suntem “deprimați”. Cu toate acestea, tristețea și depresia sunt diferite. Dacă sentimentele de tristețe se diminuează în timp, depresia poate ține luni sau chiar ani.
Chiar dacă trăirile asociate doliului pot fi de lunga durată, ele nu justifică diagnoticul de depresie. Această perioadă reprezintă doar timpul necesar adaptării la noua situație de viață și respectă etapele necesare de adaptare la noua situație: etapa de negare, etapa de furie, etapa de tristețe și etapa de acceptare.
Așadar, pentru a fi diagnosticat cu depresie, trebuie ca timp de mai bine de două săptămâni să fi resimțit continuu această stare de tristețe profundă, însoțită de pierderea interesului pentru activităţi altădată plăcute, la care se adaugă obosealea, dificultăţile de somn, de concentrare, scăderea sau creşterea apetitului alimentar, sentimentele de inutilitate, vinovăţie precum şi gânduri despre moarte.
Această emoție umană, de altfel normală, este cea care ne ajută în confruntarea pericolului. Există însă și situații în care, unii oameni trăiesc o frică foarte intensă și irațională, asociată cu sentimente accentuate de panică și neliniște permanente care interferează cu viața cotidiană și care nu sunt justificate prin prezența unei situații periculoase. Acestea sunt, de fapt, simptome ale anxietății, resimțite în plan fiziologic prin palpitații, amețeli și transpirație.
O tulburare de anxietate poate să ducă la izolare socială și depresie, cele două tulburări având în comun îngrijorarea, agitația, neliniștea, durerile de cap și de stomac, dificultăți în luarea deciziilor.
Griji extreme sau teamă în majoritatea timpului sau sentiment de panică repetat
Sentimente iraționale de teamă, groază sau pericol
Gânduri recurente neliniștitoare și comportamente repetitive incontrolabile ce au scopul de a reduce anxietatea declanșată de acele gânduri
Simptome fizice frecvente, precum agitația, nesiguranța și tremuratul, greața, bufeuri de căldură și de frig, amețeală, dificultatea de a respira sau urinarea frecventă în absența unei amenințări raționale
Depresia este o afecțiune, în egală măsură, a psihicului și a corpului. Deși simptomele de depresie sunt manifestări preponderent de natură emoțională (cum ar fi sentimentele de tristețe, disperare), afecțiunea poate fi însoțită și de manifestări fizice precum greață, diaree, durere și modificări de greutate.
Depresia este o tulburare severă care trebuie diagnosticată şi tratată corect de un specialist, fie că vorbim despre un psiholog clinician, fie de un psihiatru.
Pentru a diagnostica tulburările de depresie, medicul sau psihologul clinician adună informații despre starea psihică a persoanei prin intermediul interviului clinic. Interviul constă în întrebări pe care medicul sau psihologul clinician le adresează pacientului pentru a-l ghida in descrierea stării sale emoționale, a modului în care gândește și se comportă.
Diagnosticul de depresie este pus conform unuia dintre cele două sisteme de diagnostic:
Manualul de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale – eleborat de Asociația Americană de Psihiatrie (APA)
Clasificarea Internațională a Bolilor – elaborată de Organizația Mondiala a Sănătății (OMS)
Criteriile de diagnostic se referă la simptome pe care persoana suferindă trebuie să le aibă pentru a fi diagnosticată cu depresie, durata simptomelor, diagnosticul diferențial al depresiei, gradul în care simptomele perturbă desfășurarea normală a vieții în plan social și profesional.
Depresia apare ca o sucesiune constantă de evenimente și trăiri negative pe o perioadă de cel puțin 2 -3 săptămâni. Prezența unuia dintre factori, fie ei biologici, cognitivi, relaționali, predispozanți, nu duce obligatoriu la depresie, ci prezența mai multor factori și în același timp crează cadrul proprice declanșării unui episod depresiv acut.
Schema de abordare a intervenției pe care o asigurăm în cadrul DepreHub pornește de la premisa că depresia are la bază intersecția dintre trei tipuri de vulnerabilități și o serie de factori precipitatori.
Factori genetici care reglează Serotonina, Glucocorticosteroizii, producția de opioide
Factori neurofiziologici hiper-reactivitatea amigdalei (predispoziție spre anxietate), nivel ridicat de corticotropină Corticotropină = hormon de stres, care reduce serotonina (predispoziție spre depresie)
Așa cum inconștient învățăm gramatica limbii materne, la fel extragem regularități/scheme din ceea ce ni se întâmplă: evenimente repetitive sau evenimente unice, dar cu o puternică intensitate emoțională, abuzul fizic sau emoțional în copilărie, pierderea unui părinte.
Imagine
negativă
despre sine
Dezastruos
Regretabil
Ruminații despre trecut
Pesimist
Fără speranță
Expectanțe negative
Nesigură
Fără sens
Nesigure
Inutile
Obositoare
Construcția disfuncțională a relațiilor cu persoane relevante (ex. părinți alcoolici, părinți suferinzi de diverse tulburări emoționale, abuz, abandon etc.)
Structuri de atașament disfuncționale (ex. atașament anxios sau evitant)
Singurătatea; absența suportului social.
Clasificarea depresiei este data de indicele de funcționare globală.
Depresia poate varia de la o intensitate ușoară (o reacție firească de tristețe sau doliu după pierderea unei persoane apropiate), la o intensitate medie și de lunga durată (care poartă denumirea de distimie), și până la o intensitate severă (depresie majoră).
Depresia majoră este de intensitate severă, iar când are și componente maniacale (agitație, surplus de energie) tulburarea depresivă devine tulburare bipolară.
Un episod depresiv major este diagnosticat dacă pacientul prezintă cel puțin cinci dintre următoarele simptome, dintre care unul trebuie să fie dispoziția depresivă ori pierderea interesului sau a plăcerii de a desfășura activități obișnuite.
Ciclotimia este o afecțiune cronică a dispoziției și o formă ușoară de tulburare bipolară.
În cazul ciclotimiei, individul prezintă scurte perioade de euforie emoțională, urmate de perioade de timp în care se poate simți fără speranță și poate avea idei suicidare. Între aceste perioade ciclice de creșteri și scăderi ale dispoziției, acesta poate avea o dispoziție stabilă, în care se simte bine.
Ce diferențiază ciclotimia de tulburarea bipolară?
Intensitatea redusă a modificărilor de dispoziție și durata lor mai scurtă. Deși aceste modificări pot deranja pacientul, nu sunt foarte dificil de controlat de către acesta.
Creșterile din ciclotimie se numesc hipomanie, o formă ușoară a maniei. Scăderile sunt reprezentate de forme ușoare sau moderate de depresie. În cazul ciclotimiei, pacientul nu pierde contactul cu realitatea, așa cum se întâmplă în tulburarea bipolară.
Persoanele care suferă de ciclotimie pot funcționa în sarcinile zilnice, deși nu întotdeauna bine. Natura imprevizibilă a modificărilor de dispoziție le poate deranja în mod semnificativ viața deoarece aceștia nu știu niciodată cum se vor simți.
Pentru diagnosticarea cu ciclotimie este necesară prezența episoadelor de hipomanie și depresie timp de cel puțin doi ani, simptomele nefiind cauzate de efectele directe ale consumului de substanțe sau din cauza unor condiții medicale.
Tulburarea bipolară este o afecţiune psihică frecventă care determină schimbări extreme de dispoziție.
Din această cauză, persoana afectată poate avea perioade de timp în care este extrem de trist sau fără energie (denumite episoade depresive) şi perioade în care este inadecvat de energizat, vesel, euforic sau nervos, pe care le denumim episoade maniacale.
Cele mai multe tulburări bipolare pot fi clasificate drept:
Persoana a avut cel puțin un episod maniacal care a împiedicat-o să funcționeze în mod normal sau care include halucinații și delir (vizuale sau auditive), precum și episoade depresive
Persoana a avut episoade depresive majore sau cel puțin unul, mai puțin episoade severe maniacale (hipomaniacale)
Tratamentul depresiei cuprinde atât abordarea medicamentoasă, cât și cea psihoterapeutică. Cele două modalități de tratament nu se exclud una pe cealaltă, ci se completează reciproc.
accelerează procesul de vindecare prin abordarea problemelor din perspectiva relațiilor sociale, familiale, profesionale, dar și a bagajului emoțional cu care fiecare individ vine din copilărie. Se descoperă astfel blocajele sau credințele disfuncționale, autosabotante sau limitative ale individului și se diminuează sentimentul de izolare și senzația că suferința lui nu poate fi înțeleasă de ceilalți.
al depresiei constă în administrarea de antidepresive. Acestea au rolul de a echilibra balanța neurotransmițătorilor responsabili de starea noastră emoțională, cum ar fi serotonina, norepinefrina și dopamina. Efectele medicației se resimt după primele 2 – 4 săptămâni, iar primele simptome care înregistrează îmbunătățiri sunt somnul, apetitul și dificultățile de concentrare, urmate apoi de dispoziție.
Neurotransmițătorii sunt substanțe chimice cerebrale care facilitează transmiterea semnalelor de la un neuron la altul într-o sinapsă.
Cercetătorii au descoperit legături între depresia clinică și funcționarea a trei neurotransmițători: serotonina, noradrenalina și dopamina. Acești trei neurotransmițători funcționează în interiorul structurilor creierului care reglează emoțiile, reacția la stres, somnul, pofta de mâncare și sexualitatea.
Nu se știe încă dacă modificările cantităților de neurotransmițători cauzează depresia sau dacă depresia are ca efect aceste modificări. Ambele variante sunt posibile. Cercetătorii cred că structura chimică a creierului nostru poate fi afectată de comportament și că, la rândul ei, aceasta influențează comportamentul.
*De exemplu, dacă o persoană traversează numeroase experiențe stresante sau traumatizante, va fi predispusă depresiei clinice, întrucât structura chimică a creierului este afectată. Pe de altă parte, aceeași persoana poate învăța cum să își schimbe stările depresive și comportamentul, făcând față evenimentelor stresante. Acest lucru poate modifica, deasemenea, structura chimică a creierului, îndepărtând depresia.
SEROTONINA reprezintă un neurotransmițător inhibitor cu impact major asupra comportamentului și stării emoționale. Nivelul scăzut al acesteia se asociază cu depresia, controlul deficitar al maniei, tendințele suicidale, comportamentul obsesiv-compulsiv, dar și cu apetitul alimentar crescut și apariția tulburărilor de somn.
DOPAMINA este tot un neurotransmițător inhibitor. La nivel cerebral, este asociat cu plăcerea, trăirile pozitive, recompensele și dependențele. Nivelul dopaminei poate crește sub influența unor substanțe precum: cocaina, opiumul, heroina, alcoolul sau nicotina.
NORADRENALINA (NOREPINEFRINA) este neurotransmițătorul care declanșează starea de alertă. Predomină în sistemul nervos vegetativ simpatic, are drept efecte creșterea frecvenței cardice și respiratorii, a presiunii sangvine. Glandele suprarenale eliberează noradrenalină în circuitul sangvin, alături de epinefrină (adrenalină). Situațiile stresante tind să epuizeze noradrenalina și determină hipoactivitate, în timp ce activitatea fizică crește nivelul acesteia. Norepinefrina este asociată cu tulburări afective și cu sensibilitatea organismului față de factorii de mediu.
Medicamentele de tip ISRS reprezintă cel mai comun tip de tratament farmacologic împotriva depresiei.
Mecanism: ISRS inhibă recaptarea de serotonină de către celulele nervoase care trimit semnalul nervos. Astfel medicamentele de tip ISRS determină o creștere a cantității de serotonină în spațiul sinaptic dintre neuroni.
Exemple de ISRS:
Preparatele de tip IRSN stimulează recaptarea acestor doi neurotrasmițători care sunt de importanță critică în depresie – serotonina si neuroepinefrina.
Mecanism: acțiune duală inhibând recaptarea atât de serotonina, cât și de neuroepinefrină de către celulele care trimit semnalul nervos.
Exemple:
Aceste medicamente nu sunt utilizate ca primă alternativă în tratamentul depresiei deoarece ele pot să interfereze cu alte medicamente și/sau alimente care conțin aminoacizi de tipul tiraminei (de exemplu: brânză, carne sau băuturi alcoolice).
Mecanism: inhibarea unei enzime denumită monoaminoxidaza (MAO) și care este implicată în metabolizarea neurotrasmițătorilor. În acest fel, MAO are efect de creștere a cantității de neurotransmițători activi în creier.
Exemple de IMAO:
Mirtazapine (Remeron) – este un antidepresiv care nu se încadrează exact în grupele menționate mai sus. Mecanismul de acțiune al Mirtazapinului nu este stabilit, probabil că acesta acționează prin inhibarea receptorilor de tip adrenerg și produce creșterea accesului la neuroepinefrină. Mirtazapinul are un efect de somnolență ca reacție adversă frecvent întâlnită și ar trebui luat la culcare.
Bupropion (Wellbutrin) – este o altă substanță din noua generație de medicamente antidepresive. Acesta aparține clasei chimice de aminochetoni. Acțiunea sa este de a inhiba recaptarea de neuroepinefrină ca și de dopamină. Pe lânga efectul antidepresiv Bupropion este de folos celor ce doresc să se lase de fumat.
Exemple de antidepresive atipice:
Antidepresivele triciclice reprezintă prima generație de antidepresive și sunt denumite așa deoarece structura chimică a acestor substanțe are la baza trei cercuri benzenice.
Mecanism: inhibarea selectivă a receptorilor de serotonină și neuroepinefrină.
Aceste tipuri de antidepresive provoacă mai multe reacții adverse decât noua generație de medicamente antidepresive, precum: uscăciunea gurii, vedere încețoșată, tensiune arterială scazută. Din acest motiv, triciclicele sunt mai puțin folosite în prezent. De obicei, acestea sunt prescrise în tratamentul formelor severe de depresie sau în tratamentul depresiilor rezistente, atunci când antidepresivele mai noi nu sunt suficiente.
De asemenea, aceste medicamente sunt mult mai periculoase când se supradozează.
Exemple de ATC:
Când depresia este însoțită de anxietate, tratamentul pacientului va cuprinde si un medicament împotriva anxietății (denumit și anxiolitic). Acest tip de medicamente acționează în câteva ore, unele chiar în câteva minute. Pacientul obține astfel o reducere a stării de anxietate.
Benzodiazepinele (o categorie de tranchilizante)reprezinta tratamentul de primă linie al anxietății, împreună cu antidepresivele. Acestea sunt administrate înainte ca antidepresivele să-și exercite efectul anxiolitic, după care sunt întrerupte treptat. Benzodiazepinele acționează rapid și produc mai puține efecte secundare.
Mecanism: sporirea activității GABA, un neurotransmițător cu rol inhibitor sau de reducere a excitabilității sistemului nervos central.
Despre anxiolitice:
Exemple:
Antidepresivele nu produc dependență și nici sevraj, însă după un timp de administrare a acestor medicamente și mai ales dacă ele sunt oprite brusc, pot apărea simptome de discontinuare (de exemplu, greață, sensibilitate crescută la zgomote, neliniște).
În aceste cazuri se recomandă reintroducerea medicamentului respectiv și întreruperea lui gradată. Orice inițiativă de stopare subită a unui tratament de întreținere recomandat de medicul psihiatru ar trebui descurajată, iar pacientul ar trebui informat de la bun început despre posibilitatea apariției acestui sindrom. Deși, în general, simptomele sunt ușoare și autolimitate, ele pot asocia un discomfort și creează pacientului teama că ”boala s-a întors”. Nu este însă vorba de revenirea simptomelor inițiale și nici de un ”sevraj”, ci de o formă de reacomodare a organismului după o perioadă de administrare a unui medicament.
Medicația antidepresivă poate fi asociată cu multiple efecte secundare dintre care semnificative sunt următoarele:
Indiferent de natura chimică a antidepresivelor (triciclice, ISRS, IMAO etc.), oprirea bruscă duce la apariția unui sindrom de sevraj cu fenomene de manifestare în plan somatic și psihic.Fenomenele somato-fizice sunt polimorfe, cu acuze digestive (grețuri, vărsături, dureri abdominale, diaree), tulburări circulatorii cerebrale (vertij, cefalee, tulburări motorii).
În plan psihic se observã frecvent stări de anxietate, insomie, risc crescut de reapariție a fenomenelor depresive majore, viraje hipomaniacale sau chiar accese maniacale, iar în cazul sevrajului IMAO, stare de confuzie mentală.
Am 37 de ani, sunt singură la părinți. Dintotdeauna am fost protejată de părinți, dar crescută cu ideea că eu voi duce mai departe proiectele familiei. La naștere tata și-a dorit să fiu băiat, și a fost întodeauna nefericit cu trăirile mele de fetiță (“plângi ca mama”, “nu ești în stare de nimic”, “dacă aveam un băiat, puteam să fac mai multe cu el”, “niciodată nu ai să reușești la fel de bine ca verișorii tăi”, “nu vei reuși niciodată singură așa cum nu a reușit nici maicăta”).
Întotdeauna am încercat să evadez, să trăiesc cât mai departe de tata și astfel am făcut multe prostii. Am avut relații nepotrivite doar pentru a-i arăta că nu mă poate controla, dar sentimentele de vinovăție m-au urmărit toată viața. M-am căsătorit cu un bărbat puternic care l-a înfruntat întotdeauna pe tata, dar pentru care nu am fost niciodată suficient de bună. Am născut gemeni care au fost crescuți de tata și de mama.
Asistam neputincioasă la distrugerea copiilor mei pentru că tata, în sfârșit, își reconstruia imperiul cu viitorul copiilor mei. După nenumărate certuri și reproșuri, soțul m-a părăsit și atunci lumea mea s-a năruit. Am retrăit dependența de tata și, din nou, sarcina de a mă lupta cu el și de a-i demonstra că pot singură. Însă acum era de o mie de ori mai rău decât în adolescență pentru că îmi luase totul: trecutul, prezentul și viitorul.
A trebuit să mă întorc în orașul în care m-am născut și o perioadă de timp să muncesc pentru tatăl meu și pentru a-mi întreține copiii, iar coșmarul adolescenței mele și tot tabloul de reproșuri au reapărut. Plângeam noaptea și munceam ziua, atât cât să îmi câștig pâinea, cât și să îmi păstrez echilibrul pentru copiii mei. Într-o dimineață m-am trezit și parcă nu mai eram eu, era ca și cum mă priveam în afara corpului meu și simțeam o durere sfâșietoare și o tristețe uriașă.
Am realizat că nu mai ieșisem din casă decât la lucru, care era la parterul casei noastre, că nu mai văzusem alți oameni decât familia mea, că nu îmi mai plăcea să stau cu băieții și parcă îi uram: ei aveau un viitor, iar eu nu. Era o tristețe care mă ardea. Era ca și cum aveam picioarele băgate în blocuri de ciment. Nu voiam decât să mor ca să scap. Pentru că eram neîngrijită, nici nu mai țineam minte când am făcut duș ultima dată, nu mai conta că eram îmbrăcată în hainele de casă sau nu, plângeam din orice.
Atunci contabila mea mi-a spus că sunt de nerecunoscut și mi-a recomandat să merg la medic. Nu aveam energie și era inutil.
Uram pe toată lumea. Mă deranja bucuria oamenilor din jur, mă deranja soarele, mă deranja râsul copiilor. Nu eram bună de nimic și nu mai vedeam nimic bun în viitor. Eram o moartă vie.
După două săptămâni, mama a adus un preot. A doua zi a venit preotul și a stat de vorbă cu mine. A fost primul om care mi-a înțeles suferința și care m-a îndreptat către un doctor de suflet. Am refuzat ideea de a mă duce la terapeut pentru că îi confirmam tatei că nu sunt bună de nimic așa cum nu a fost nici mama. I-am promis că mă voi duce doar ca să scap de el, să închid ușa, să trag draperiile și să dorm din nou.
A doua zi dimineață a urcat mama la mine și m-a întrebat dacă eu aș putea suporta durerea ca unul dintre băieții mei să nu mai fie. M-a șocat întrebarea, am simțit o durere infinită și atunci am acceptat să mă duc cu mama la psihiatru. Am mers la psihiatru, am primit foarte multe pastile, nu înțelegeam nimic și nu voiam decât un singur lucru: să mor. Am rămas internată trei săptămâni. Prima săptămână a fost poate mai rău decat înainte, dar dintr-a doua, încetul cu încetul, m-am regăsit. Era ca și cum îmi reintram în corp. Am revenit acasă. Deja mi-era dor de copiii mei, acum vedeam frunzele, soarele și am început psihoterapia. Am învățat să-i dau tatei dimensiunea pe care o are: este un om ca și mine, cu fricile lui, cu ambițiile lui de succes și am învățat că eu sunt un alt om și sunt mai mult decât copilul tatălui meu.
Astăzi sunt o femeie care are presiunea moștenirii familiei, dar care are și libertatea de alegere și dacă e un dat ce moștenesc, ce duc mai departe este o alegere. Am convenit cu tata să ne angajăm un manager, iar eu să mă ocup doar de dezvoltarea business-ului, dezvoltând o franciză a firmei într-un alt oraș, departe de ai mei.
© Copyright 2022 DepreHUB
Comentarii recente