Cum ajutăm copilul din diasporă să se adapteze, să își construiască identitatea și sentimentul de apartenență
Mutarea într-o altă țară reprezintă pentru un copil mult mai mult decât schimbarea adresei de acasă. Schimbările multiple implică limba în care învață, mediul școlar, regulile sociale, grupul de prieteni și reperele cotidiene prin care își construiește sentimentul de siguranță. În același timp, copilul rămâne legat de familia sa, de limba maternă, de poveștile și valorile cu care a crescut și de relația cu cei rămași în România.
Sunt Monica Vintilă, psiholog clinician, psihoterapeut și experiența mea, atât cu copiii cât și cu părinții acestora, mi-a arătat, în mod repetat, cât de strâns sunt legate adaptarea copilului, relațiile sale și felul în care începe să se definească pe sine.
În 2025, aproximativ 7,8 milioane de persoane sub 18 ani din Uniunea Europeană nu aveau cetățenia țării în care locuiau iar în 2024, peste 523.000 de copii sub 15 ani, cetățeni non-UE sau fără vreo cetățenie, au imigrat într-o țară a Uniunii Europene. Datele arată amploarea fenomenului și faptul că experiența copilului care crește într-un context cultural diferit de cel al familiei sale face parte din realitatea europeană contemporană.
În cabinet, dificultățile de adaptare nu apar întotdeauna sub forma unei probleme evidente. Uneori se exprimă prin retragere, anxietate, iritabilitate, dificultăți de relaționare sau schimbări în comportament, alteori, copilul pare că „s-a descurcat foarte bine”, în timp ce în interior încearcă să împace lumi, așteptări și identități diferite. Aceste perspective m-au făcut să privesc tranziția nu doar prin întrebarea S-a adaptat copilul?, ci și prin întrebări mai profunde:
- Cum se simte în această nouă lume?
- Se simte în siguranță?
- Se simte acceptat?
- Poate fi el însuși?
- Simte că are voie să aparțină mai multor locuri în același timp?
Pentru un adult, aceste schimbări pot fi privite ca parte a unui proces de adaptare dar pentru un copil ele se petrec în același timp cu o perioadă esențială pentru dezvoltarea sa emoțională și identitară.
Copilul nu învață doar să trăiască într-un loc nou ci învață cine este în acel loc!
Pentru unii copii, această tranziție este însoțită de curiozitate și oportunități de dezvoltare, pentru alții, poate aduce anxietate, retragere, dificultăți de integrare, sentimentul de a fi diferit, conflicte legate de limbă sau tensiuni în familie. Uneori, ceea ce adulții interpretează drept opoziție, dezinteres sau uitarea rădăcinilor poate ascunde, de fapt, nevoia copilului de a se simți acceptat și competent în mediul în care își trăiește viața de zi cu zi.
În acest articol vom privi experiența copilului din diaspora prin câteva dintre cele mai importante provocări ale sale: adaptarea școlară, limba, relațiile cu ceilalți, bullying-ul, anxietatea, relația cu părinții și bunicii și, mai ales, construirea unei identități în care să poată exista mai multe apartenențe fără sentimentul că trebuie să aleagă una dintre ele.
Ce se întâmplă cu copilul în primele luni ale mutării sale într-o altă țară?
Primele luni nu sunt doar despre învățarea unei limbi ci și despre reguli, rutine noi, cum funcționează relațiile dintre copii, cum să ceară ajutor, cum să își facă prieteni, cum să înțeleagă umorul și expresiile celorlalți, cum să își construiască o nouă imagine despre sine.
În Romania el își cunoștea limitele, competențele, abilitățile, că poate fi creativ, că se bazează pe un vocabular dezvoltat dar dacă acum nu poate exprima ceea ce știe în limba nouă poate ajunge să se perceapă drept mai puțin inteligent sau mai slab. Este important să-l ajutăm să înțeleagă că doar accesul la competențele sale este temporar redus până se va familiariza cu limba și cu noul context.
Este posibil ca primele săptămâni să fie învăluite în curiozitate, entuziasm iar după perioada inițială să apară frustrare, tendința de evitare, dor de casă, comparație, rușine, sentiment de nu sunt ca ceilalți. Adaptarea copilului nu este liniară ci poate părea că s-a adaptat și apoi, după câteva săptămâni, să aibă o perioadă mai dificilă.
Din perspectiva psihologiei dezvoltării, adaptarea la migrație poate fi înțeleasă ca un proces dinamic, în care copilul își ajustează treptat comportamentele, relațiile și reprezentările despre sine în raport cu noul mediu. Faptul că un copil pare inițial entuziasmat, iar ulterior devine mai retras, iritabil sau anxios nu înseamnă neapărat că s-a adaptat și apoi s-a dezadaptat ci după ce noutatea inițială scade, devin mai vizibile dificultățile reale ale tranziției.
Care este rolul părintelui?
Rolul părintelui este de a inspira siguranță, deoarece copilul își reglează în mare parte anxietatea prin adult, prin capacitatea lui de a rămâne calm în fața schimbărilor și a provocărilor. Ne putem ajuta copiii validând și normalizând teama de un nou început prin:
Știu că este greu să începi într-o școală nouă și este absolut normal să nu știi totul din prima!
Este o nouă experiență, o nouă provocare la care te vei adapta treptat!
Eu sunt aici să te ajut!
Copilul nu are nevoie să îi spunem că nu are de ce să îi fie teamă. Are nevoie să știe că îi poate fi teamă și că, împreună, poate face față!
Și deoarece copiii vor veni către părinți cu multe situații tensionate, există o distincție între situație neplăcută, conflict și bullying pe care este bine să o clarificăm:
Situație neplăcută este atunci când, izolat, un copil râde de un alt copil, dintr-un motiv anume.
Conflictul se naște între doi copii care se ceartă existând însă o reciprocitate.
Bullying-ul este semnalat de un comportament agresiv/intimidant, repetat sau persistent, asociat cu un dezechilibru de putere și care afectează copilul.
Sentimentul de apartenență la școală nu este doar o formulare frumoasă, ci un indicator important al experienței școlare. Datele OECD (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică) arată că aproximativ 20% dintre elevi au raportat că au fost victime ale bullyingului cel puțin de câteva ori pe lună în 2022. În același timp, elevii cu background migrațional raportează, în multe țări europene, mai frecvent experiențe de bullying și un sentiment mai redus de apartenență la școală decât colegii lor fără background migrațional.
Atunci când un copil spune Nu mai vreau să merg la școală, merită să fim curioși ce l-a făcut să spună acest lucru înainte de a-l convinge să meargă, să nu așteptăm ca situația să devină gravă sau suficient de gravă pentru a o lua în serios. Putem veni în ajutor prin a asculta situația întâmpinată, validând emoțiile resimțite, clarificând poziția fiecăruia iar apoi găsind împreună o modalitate de a trece constructiv prin astfel de experiențe, cu focus pe gestionarea situației tensionate.
Studiu de caz 1. :
Părinții se pot confrunta cu următoarea situație: Copilul meu refuză școala pentru că râd colegii de accentul lui. Ce fac concret?
Putem aborda o astfel de provocare în 5 pași:
PASUL 1: Validăm emoția prin a-i spune: Înțeleg că te-a durut! Îmi închipui cât de jenat te-ai simțit în fața colegilor atunci când toți au început să râdă! Pot înțelege furia pe care o simți!
PASUL 2: Explorăm situația, cerând detalii : Cine a spus? / Unde erau când s-a întâmplat? / Se întâmplă des astfel de situații? / Cum ai reacționat la început? / Cum au reacționat ceilalți copii? / Exista vreun adult de față? / A intervenit cineva?
Este important ca aceste întrebări să fie formulate cu calm, copilul să înțeleagă faptul că dorim să aflăm detalii pentru a înțelege mai bine ce simte, pentru a empatiza.
PASUL 3: Foarte important este să separăm situația semnalată de identitatea copilului: Faptul că ai accent nu înseamnă că este ceva în neregulă cu tine! Este normal la început! De asemenea accentul poate deveni chiar o componentă firească a identității bilingve.
PASUL 4: Construim o strategie împreună cu copilul prin care el poate exprima ceea ce simte, oferirea un context sau setând limite: Nu îmi place când faci asta! / Vorbesc așa deoarece abia învăț această limbă! /Te rog să te oprești! / Mă duc să cer ajutor!
PASUL 5: Atunci când situația persistă sau afectează semnificativ copilul, nu lăsăm situația doar pe umerii copilului pentru a o rezolva ci putem discuta cu: profesorul sau tutorele clasei, consilierul școlar, conducerea școlii, după caz.
NU vrem să rezolvăm conflictele în locul copilului, dar nici nu vom lăsa situația doar pe umerii lui!
Cum putem susține copilul să își construiască o identitate între cele două culturi ?
Pentru a aborda sănătos modul în care va fi privită limba română și identitatea unui copil mutat sau născut într-o altă țară dar cu origini în Romania, este în folosul copilului să mutăm atenția de la
Cum îl facem să își păstreze limba română? pe:
Cum îl ajutăm să simtă că este în regulă să aparțină ambelor lumi?
În primul rând identitatea copilului nu este un proiect al părinților. Copilul poate fi: roman, spaniol, româno-spaniol, european, bilingv sau poate avea o identitate care se va defini diferit în timp… dar nu ajută să se simtă obligat sau presat să demonstreze permanent că își iubește originile sau că are o datorie de a păstra o conduită anume.
Pentru fiecare din familie limba poate reprezenta altceva. Pentru bunici, limba română poate însemna: familie, copilăria lor, România, continuitate, apartenență dar pentru copil limba română poate reprezenta limba bunicilor sau chiar reguli, confuzie, motiv de conflict
Ceea ce pentru adult reprezintă păstrarea identității poate fi trăit de copil ca obligația de a demonstra cine sunt!
În psihologia migrației există conceptul de identitate biculturală, prin care apartenența la două contexte culturale nu este privită obligatoriu ca o alegere între două identități. Pentru unii copii și adolescenți, cele două componente se pot integra într-o identitate coerentă: pot păstra elemente importante din cultura familiei și, în același timp, pot dezvolta o relație autentică cu cultura în care cresc.
Modelele contemporane ce vizează conflictele dintre culturi, una dintre perspectivele importante este aceea că adaptarea nu presupune abandonarea culturii de origine. Un copil poate dezvolta simultan o relație cu cultura familiei și cu cea a societății în care trăiește, această poziționare fiind descrisă frecvent prin termenul de integrare și poate fi diferită de la un copil la altul și de-a lungul dezvoltării sale.
În loc de a transmite copiilor ideea: Vorbește românește, că ești român!, mai degrabă le deschidem perspectiva către povești în română, cântece, filme potrivite vârstei, rețete de familie, jocuri cu bunicii, vacanțe în România, fotografii și povești despre familie, tradiții explicate, nu impuse.
Limba să fie asociată cu relația, NU cu obligația!
În momentul în care observăm că îi este mai ușor copilului să răspundă în limba utilizată în prezent, folositor relației cu copilul dar și dezvoltării lui armonioase este să îi validăm și să îi normalizăm alegerea punând accent pe faptul că este în regulă să se întâmple așa cât timp este limba pe care o folosește la școală, cu prietenii, în interacțiunile lui, doar că noi vom continua să ne adresăm în română. Astfel, părintele nu va transforma conversația într-o evaluare ci va încadra subiectul ca fiind alegerea fiecăruia.
Studiu de caz 2. :
Părinții se confruntă cu următoarea situație: Copilul răspunde doar în limba în care comunică acum, iar bunicii se simt respinși. Ce fac?
Într-o astfel de situație răspunsul se va construi în jurul unui principiu, des vehiculat într-o multitudine de situații, acela că: Nu transformăm copilul în mediatorul emoțiilor adulților!
Da, bunica poate simți: A, nu mă mai iubește… atunci când copilul răspunde în altă limbă dar copilul poate transmite de fapt: În această limbă îmi vine mai ușor să mă exprim, aceasta este limba pe care o vorbesc acum la școală, acolo unde încerc să mă adaptez, să creeze relații pentru a socializa, să mă identific cu mediul și cu ritmul de acolo.
Copilul NU este încăpățânat ci doar îi poate veni greu să facă schimbul de roluri atât de repede!
Cum pot contribui ca părinte pentru a îmbunătăți relațiile din familie?
Validăm emoțiile bunicilor și încercăm să le explicăm perspectiva copilului, cum este văzută de el toată experiența
Normalizarea comportamentelor copilul, lipsa judecății, susținând faptul că da, spaniola este mai ușor de accesat pentru el acum, fiind limba pe care o folosește cel mai des și cu care încearcă să se obișnuiască
Crearea unor contexte împreună cu bunicii, timp de calitate cu aceștia, în care ei pot povesti amintiri amuzante din trecut, pot pregăti rețete tradițională românești, Astfel, limba devine vehicul al relației, nu obiectivul principal.
Bunicii pot și ei învăța să accepte răspunsuri în spaniolă, ei continuând conversația în română, cerând detalii atunci când nu înțeleg dar cu interes, calm și blândețe. De asemenea bunicii se pot arăta chiar interesați în a învăța cuvinte în spaniolă pentru a se descurca mai bine la magazin, de exemplu, o astfel de abordare ajutând la a destinde atmosfera și de a crea un cadru relaxat pentru întreaga familie.
În 2024, UNICEF estima că peste 11 milioane de copii și adolescenți cu vârsta de până la 19 ani din Uniunea Europeană, aproximativ 13%, trăiesc cu o problemă de sănătate mintală, proporția crescând odată cu vârsta. Aceste date nu sunt specifice copiilor din Diaspora, dar oferă un context important pentru înțelegerea faptului că anxietatea, retragerea și dificultățile emoționale ale copiilor merită observate și nu minimalizate
Autor: Monica Vintilă
Linia dedicată diasporei: 0376 441 019. Vezi toate serviciile pentru Spania pe deprehub.ro/spania.