Autor: Yolanda Crețescu — psiholog clinician, psihoterapeut adlerian, D OЯ MIND
Există o frază pe care o aud aproape de fiecare dată când vine vorba de repatriere, și de fiecare dată mă opresc la ea: „Măcar mă întorc acasă.” Spusă cu o ușurare care, la prima vedere, pare firească — și care, aproape întotdeauna, ascunde un amestec mult mai complicat de emoții pe care omul nu și le-a recunoscut încă.
Pentru că a te întoarce, atunci când te întorci forțat de o criză economică și nu dintr-o alegere liberă, nu e o revenire la starea dinainte de plecare. E o migrație nouă, cu regulile ei proprii — doar că, de data asta, nimeni nu se așteaptă să ai nevoie de timp de adaptare, pentru că, teoretic, te întorci „acasă”.
De ce repatrierea nu e opusul plecării
Când ai plecat din România, lumea din jurul tău a recunoscut, cumva, dificultatea. Ai avut o poveste de spus, un motiv, poate chiar admirația celor rămași. Când te întorci — mai ales dacă te întorci pentru că firma s-a închis, pentru că sectorul a intrat în criză, pentru că nu mai puteai acoperi costurile de trai — povestea aceea se răstoarnă. Brusc, ești „cel care s-a întors”, iar întrebarea nerostită din priviri e „de ce, de fapt?” Ca și cum întoarcerea ar avea nevoie de o justificare mai mare decât a avut plecarea.
Din perspectivă adleriană, fenomenul acesta lovește direct în lupta pentru semnificație. Persoana a plecat cu un scop clar — să reușească, să construiască, să asigure un viitor pentru cei dragi. Repatrierea forțată de o criză, mai ales una economică, e resimțită adesea ca o întrerupere a acelui scop, nu ca finalizarea lui. Iar când scopul rămâne întrerupt, mintea are tendința să completeze golul cu o singură explicație, de obicei cea mai aspră: „am eșuat.”
Adăugați la asta un fenomen bine documentat în psihologia migrației — șocul cultural invers. Persoana se așteaptă să găsească exact locul pe care l-a lăsat în urmă. Dar orașul, familia, prietenii, chiar și ea însăși s-au schimbat între timp. Cel care se întoarce nu mai e complet aceeași persoană care a plecat, iar locul nu mai e complet același loc. Suprapunerea celor două imagini care nu se mai potrivesc produce o formă de dezorientare pe care puțini o anticipează, tocmai pentru că vine „de-acasă”.
Ce simte, de fapt, o persoană repatriată
Din discuțiile pe care le-am avut, în cadrul D OЯ MIND, cu oameni aflați în acest proces, revin constant câteva teme:
- Doliul pentru viața construită acolo — casă, rutine, prieteni, uneori un statut profesional câștigat greu — pierdută dintr-odată, fără ritualul de despărțire pe care îl are, de obicei, o plecare planificată.
- Rușinea, nerostită, dar prezentă — sentimentul că se întorc „cu mâna goală”, chiar și atunci când, obiectiv, au reușit lucruri importante cât timp au fost plecați.
- Reintegrarea profesională dificilă — o piață a muncii care s-a schimbat, competențe câștigate afară greu recunoscute acasă, sentimentul că trebuie să ia totul de la capăt.
- Reașezarea relațiilor de familie — copii care s-au obișnuit cu un anumit ritm de viață și limbă, parteneri care trebuie să-și renegocieze rolurile, părinți în vârstă care așteptau întoarcerea, dar nu neapărat în forma în care se întâmplă acum.
Niciuna dintre aceste teme nu se rezolvă prin simpla trecere a timpului. Se rezolvă prin recunoașterea explicită a faptului că repatrierea e, ea însăși, un proces de integrare — nu o revenire automată.
Cum sprijinim, concret, integrarea celor repatriați
Primul pas, și cel mai des sărit, e permisiunea de a jeli. Nu poți construi ceva nou pe un loc pe care nu ți-ai permis să-l recunoști ca pierdere. Persoanei repatriate trebuie să i se ofere spațiul de a spune, fără să fie contrazisă imediat cu un „dar măcar ești acasă acum” — că a pierdut ceva real, și că e în regulă să simtă asta.
Al doilea pas ține tot de logica adleriană: separarea rezultatului de valoare. Faptul că un plan economic nu a mers așa cum a fost gândit nu spune nimic despre valoarea persoanei care l-a construit. Criza a fost, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, un factor extern, nu o judecată asupra caracterului sau a capacității cuiva.
Al treilea, poate cel mai practic: reconstruirea, cu bună știință, a interesului social acasă. Exact cum am scris și despre cei plecați în Spania, revenirea are nevoie de comunitate, nu doar de o adresă. Găsirea unor oameni care au trecut prin același proces de repatriere — și există din ce în ce mai mulți — scurtează dramatic perioada de reorientare, pentru că normalizează experiența în loc s-o lase izolată și tăcută.
Iar pentru familiile care primesc pe cineva înapoi, un singur sfat, simplu, dar rar aplicat: nu grăbiți concluzia. „Acum că te-ai întors, totul revine la normal” e o frază care, spusă din grijă, poate răni profund pe cineva care are, de fapt, nevoie de timp — la fel de mult timp cât i-a luat să se adapteze atunci când a plecat.
Repatrierea determinată de o criză economică nu e un eșec de închis repede și de trecut sub tăcere. E un nou început, care merită același sprijin, aceeași răbdare și aceeași blândețe pe care le-am acorda oricui pornește, din nou, la drum.
Acest articol face parte din seria de resurse D OЯ MIND, un program de sprijin pentru sănătatea emoțională a românilor din Spania, dezvoltat împreună cu GRASP Barcelona. Dacă treceți printr-un proces de repatriere sau sprijiniți pe cineva aflat în această situație, ne puteți scrie la office@reset.org.ro.