Cathy: „Nu regret cautarea si durerea. O fi un cliseu, dar m-au facut ceea ce sunt astazi”
Nu e necesar sa ma cunosti bine ca să stii si asta – eu sunt ceea ce unii ar numi ‘nebuna cu acte’.
Acum 5 ani daca ma căutai, ma gaseai intr-un spital psihiatric incercand – serios – sa fiu admisa.
Aproximativ pe la ora asta, imi storceam ochii de lacrimi, care nu mai conteneau sa apara, in fata unui medic de garda, explicand chemarile si fricile pe care le resimteam de cateva zile.
Mi-era frica ca as putea sa ma ranesc, sau si mai rau, sa ranesc pe altcineva si de aceea doream cu ardoare sa fiu admisa si tinuta departe de altii. Credeam ca ar trebui sa fiu tinuta sub supraveghere cu sau fara voia mea pentru binele tuturor. Eram dispusa sa accept orice diagnostic, atata timp cat as fi fost tinuta captiva.
Nu pot explica exact starea emotionala care ar impinge pe cineva cu dragul meu de libertate si independenta sa ceara sa fie tinut in hat – fie el si metaforic.
Cineva care si-a lasat acasale in spate la 18 ani pentru a merge la facultate in Germania de nord. Care apoi a primit un job in sudul tarii si s-a mutat din nou. Care a calatorit in America de Sud la 19 ani si apoi la 21 in Asia de Sud singura.
Eram complet terifiata. Mintea mea era plina de orori. Nu puteam intelege cum singurul lucru care a fost o certitudine in viata mea de pana atunci – propria minte – putea sa se fi abatut atat de tare de la functionalitatea ei uzuala.
Nu ca ar fi fost vreodata complet functionala.
Daca mi-ai fi intrebat prietenii sau familia, eram creatura cu cea mai mare sensibilitate emotionala din cate au intalnit.
Obisnuiam sa fiu perturbata de orice emotii puternice exprimate de altii in jurul meu si sa empatizez cu orice tristete.
Aveam anxietate sociala.
Nu puteam gestiona nici cel mai mic feedback negativ si luam foarte personal aproape orice se zicea despre mine.
Deseori plangeam intens si indelung.
Fusesem supusa bullying-ului si unui divort lung si agitat intre ai mei. Traisem de ani cu insomnie cronica si avusesem episoade bulimice.
Stiam ca am o minte fragila, dar nu ma asteptasem niciodata sa trebuiasca sa cer ajutor medical de specialitate.
Vezi tu, ca majoritatea persoanelor din tari in proces de dezvoltare, aveam o impresie distorsionata despre bolile mentale. Imi imaginam ca afecteaza doar anumiti oameni si se manifesta in feluri oribile.
Auzisem doar de comportamente si personalitati maligne, de oameni foarte perturbati, chiar intr-atat de peturbati incat functionarea zilnica este absolut imposibila.
Si eu nu eram asa!
O data, in timpul unuia dintre primele mele atacuri de panica, cand am avut prima experienta a depersonalizarii – senzatia de a fi detasat de propriul corp – am chemat o ambulanta.
Paramedicul mi-a dat un relaxant nervos facut din plante si m-a ‘sfatuit’ sa nu merg la camera de garda a spitalului de psihiatrie pentru ca “locul ala e ca in iad, o sa vezi oameni acolo care o se te sperie si mai tare”. Sunt sigura ca mi-a dorit binele, si totusi…
Acum pot zice ca am experienta care contrazice acest sfat absolut complet.
Am ‘reusit’ sa fiu admisa la spital pentru vreo 2 saptamani, timp in care medicii au testat reactia mea la mai multe tipuri de medicatie si au gasit ceva la care am raspuns bine, timp in care am cunoscut cateva persoane minunate si din pacate, cateva foarte suferinde.
Nimeni nu m-a atacat sau ranit in vreun fel. Am avut libertatea sa scriu, sa fac yoga, sa cant.
O data ce am plecat din spital, am intrat inapoi in lumea corporatista, si am excelat mai mult ca inainte. Am voluntariat cu drag si cu rezultate faine, m-am casatorit si acum am propriul business de marketing digital si copywriting.
Vorbesc despre sanatatea mintala cat de des pot si cu oricine are urechi sa auda.
Stereoptipurile despre oamenii cu probleme de sanatate mintala ca ale mele includ ca ar fi violenti, lipsiti de moralitate, impredictibili, iresponsabili si cu nimic de oferit societatii.
Cu tendinta mea de a adopta orice cauza pierduta (3 pisici alte strazii printre altele), cu ambitia mea academica, cu pasiunea pentru a trai cat mai etic, pur si simplu nu ma incadram in aceste asteptari.
Asa ca nimeni, asta incluzandu-ma si pe mine, nu a considerat ca as avea nevoie de ajutor profesional.
Si cand am cerut acest ajutor, mi s-a zis ca mi-ar fi mai rau daca il caut.
Poate daca as fi primit ajutor mai devreme, nu as fi petrecut ani intregi intrebandu-ma de ce simteam o unda de durere in spatele oricarei experiente, ani de cautare a unor rezolvari in culturi si religii diferite, in diferite practici spirituale, in tot felul de metode pseudo-stiintifice.
Nu regret cautarea si durerea. O fi un cliseu, dar m-au facut ceea ce sunt astazi.
Dar e greu sa nu regret ideile preconcepute, ale mele sau ale altora.
In tot cazul, da, sunt ‘nebuna cu acte’.
Da, unul dintre organele corpului meu necesita medicatie sa functioneze corect.
Dar asta nu ma face mai putin rationala, riguroasa, creativa sau responsabila.
Asa ca daca simti vreodata ca al tau creier are nevoie de ajutor medical, te rog, du-te si vezi un doctor. Cum nu ai astepta daca ar fi vorba de un alt organ, nu amana nici aici.
Nu pot sa iti promit marea cu sarea, dar pentru mine aceasta alegere a insemnat o noua sansa la viata.
Scris de Cathy